Am
preferat sa scriu acest text despre pictorul Ion Dumitriu fara
sa am în fata ochilor "natura concreta"
a lucrarilor sale. Închid deci ochii vederii directe,
senzoriale, pentru a putea "vedea" dimensiunea
ontologica a picturii sale, printr-o perceptie sincretica.
Iata cîteva precizari punctuale pe care le consider
necesare, folosind ca artificiu (ca sa ma exprim metaforic)
racursiul si perspectiva.
1.
Necesara specificatie biografica. Lipseste
biografiei publice a lui Ion Dumitriu: I. D. nu este si nu a
fost taran, în sensul actiunii specifice si
în primul rînd al impregnarii fiintei lui
esentiale cu metabolismul devenirilor ciclice, într-un
spatiu aspru si flexibil totodata, autarhic micro si
macrocosmic. Existenta pictorului de mai tîrziu
s-a întîmplat într-un cadru opus asadar
civilizatiei rurale, si anume într-unul artificial
deschis industriei metalului, al poluarilor urbane de toate
felurile. A fi determinat imanent de "santierul"
ruralitatii înseamna sa percepi aceasta
lume dinauntrul ei spre în afara, sa fii
predestinat implacabil sentimentului vulnerabilitatii
cosmice, în cîmp deschis, de ciclurile anotimpurilor, de
fluctuatiile meteorologice. Înseamna sa
întelegi sublimul ca dialog retoric între probabil
si improbabil.
Din
aceasta perspectiva, traseul (parcursul si recursul)
lui Dumitriu este de la exteriorul cultural urban spre interiorul
rural – ca civilizatie matriciala. În
schimb, în zilele lui de lucru, pictorul este asemeni unui
taran în haine de sarbatoare. Modul lui
laborios, ritmul facerilor si al prefacerilor, al lucrarilor
si al prelucrarilor, ca modus vivendi în cîmp
pictural ma duce, prin analogie, cu gîndul la lucrarile
si zilele agreste ale lui Hesiod.
2.
Locul ca adresa si locul ca metafora. Locul si
cultul locului au fost si în arta româneasca
explorate, de la legenda la mit, de la ambient peisagistic pîna
la concept. În ultimele decenii, locul a dobîndit functia
de refugiu în natura, în cautare de
subiecte pitoresti sau ecologiste, dar si pe cea de campus
sau de corpus ecumenic, nu ca adresa, ci ca (pre)destinatie,
pelerinaj ritualic, locul ca Pictura Unificatoare
(corpus unificator). Pictorul I. D. a încercat si el
aceasta experienta initiatica, începînd
cu Poiana Marului – fetisizata excesiv în
contul unor artisti. Desi încercata ca program
deliberat (în prima perioada a creatiei sale),
experienta lui Dumitriu a esuat salvator, personalizîndu-i
natural demersul într-un program implicit, de sine asumat.
Înainte de a-si defini strategia ca metoda, el
elimina din joc – ca program, austeritatea conceptuala,
improprie. Conceptul se atomizeaza, se automodeleaza
iconic ca specie, între modelul si modulul pictoric. În
pofida atîtor redundante "certitudini critice",
peisajul locului ca natura nu constituie asadar pentru
pictor un topos (sau etos) psihodeterminativ, nici cel putin un
motiv pictural intrinsec. Poate parea paradoxal, dar pictura lui
nu defineste locul, ci, generic, acelasi loc (sau
nici unul) ca realitate imaginara fixa, secularizata,
ca o forma mentis, dar si ca mentalitate sui-generis.
Cu alte cuvinte, exigentele peisajului ca gen sînt
încalcate sistematic, peisajul – ca peisaj –
conservîndu-si si pe mai departe virginitatea. O data
în plus, "peisajele" sale nu apartin naturii
naturale. Ele sînt instantanee, stop-cadre – nu ale
miscarii, ale fluctuatiei atmosferice – sînt
puneri în scena a ceea ce-i selecteaza ochiul pentru
anume vedere.
Nefiind
deci o pictura topografica si nici etnografica,
am putea spune ca, prin ea, artistul se defineste topologic
si toponimic (ca într-un jurnal în proza);
nu defineste locul, ci doar îl numeste, în
afara tabloului, îl sfinteste, dar nu îl
caracterizeaza în functia lui interactiva.
Locul
pentru I. D. (vezi Poiana Marului) se constituie ca metafora
sincretica, într-un artificiu sinestezic, iar obiectele
locului – ca locutiuni (în sens etimologic), în
speta locutiuni adjectivale, adica semne pe cît
de fixe ca forma, pe atît de libere (nemotivate) ca
hieroglife existentiale.
3.
Aparatul fotografic – mediator între subiect si
obiect, între obiectiv si perspectiva. Nimic nu
misca în panoplia compozitiilor, nici un fir de
iarba, nici o frunza, nici o fiinta vie nu intra
în scena, nici un vehicul nu înainteaza, nici
un seism nu tulbura echilibrul în sine al obiectelor si
lucrurilor, nici o licarire de vînt, nici o vibratie
de aer nu stînjeneste fixitatea imaginilor selectate.
Pictorul I. D. foloseste aparatul fotografic ca instrument,
ca dispozitiv pentru înghetat motivul pictural. Pictura o
face în atelier (sau ca în atelier). Nici din
acest punct de vedere imaginile lui nu sînt naturiste.
Fotografia intermediaza (si cenzureaza) sentimentul
difuz al atmosferei; pictura exploateaza convergent foto-grafia
ca model. Developarea fotogramei nu serveste
amplificarii conotatiilor picturale, ci reducerii la
stop-cadrul emblematic, la etnograma motivului. Prin perceptie
intermediata sau prin re-producere, pictura nu se mai
întoarce ironic în natura model, ci în fotografie
ca un corectiv esential, ca un recurs necesar. Paradoxal, prin
obiectivitatea ei artificiala si indiferenta, o
fotografie este în acelasi timp clara si
confuza. În ea nu se afla direct implantat un mesaj
deliberat. Totodata, ea este deschisa unor neprogramate
conotatii.
O
fotografie reprezentînd un mar cu coroana împovarata
de propriile-i fructe, în acelasi timp cu alte mere
rasfirate la sol, ca un covor, contine toate variantele
posibile ale interpretarii, adica aleatoriul ca tensiune
metastazica. Inefabilul metafizic devine într-o pictura
de I. D. o hipostaza obiectuala unica si fixa,
clara, senina, simpla a multiplului inefabil: de
neoprit, cursiv. (Am citat din memorie o fotografie si o pictura
de Ion Dumitriu.) Din aceasta perspectiva retorica,
pictura lui se caracterizeaza în primul rînd
printr-o plasticitate pronuntata, cu o voluptate aproape
sculpturala. Fotografiata alb-negru, o pictura a
sa redevine – amplificat – si model si proiect,
închizînd un ciclu, sub speta racursiului: pictura
ce reduce timpul la spatiul subliniat al sintezei foto.
4.
Obiecte, lucruri, materii prime. Picturile lui I. D. sînt
compuse din obiecte si lucruri plasate în cadru
întredeschis: citate cîmpenesti, suprafete de
masa sau spatii conventionale. Registrul obiectual nu
este dogmatic. Obiectele si lucrurile nu sînt extrase
(sustrase) programatic din medii predestinate, premeditate,
preconcepute – profane sau oculte. Manifestarea subtil
aleatorie, intersanjabilitatea nondogmatica a elementelor
suprima ideea de program conceptual, plasticianul nu cauta
subiectele (folosind grila corespondent selectiva) ci mai
degraba ele îl întîmpina, ca într-un
jurnal structuralist. Pictorul modeleaza si moduleaza
doar formele, modelul fiind un pre-text pentru textura,
structura, context, iar modulul un fel de passepartout
(speraclu) – lucrarile însele se instituie ca
obiecte ale unui discurs continuu. Materia prima a obiectelor,
lucrurilor, elementelor, figurilor pictate o constituie lemnul
(în proportie covîrsitoare), apoi pamîntul,
ceramica, substanta si aparenta vegetala (fructe,
legume, iarba si fînul – fructoza, zaharoza,
glucoza, celuloza), pielea animala etc. – si nu în
ultimul rînd umbrele purtate sau cele ale artistului, aruncate
din afara tabloului. Metalul apare ca un corolar artizanal.
Pentru
Dumitriu stilul este obiectul care prin evidenta
tradeaza sau aproximeaza prezenta umana.
Plasticitatea contine un dincolo de culoare, o metapictura.
Artificiul este, daca se poate spune, acela al unui iluzionism
iluzionist – un obiectivism subiectiv asumat.
5.
O fetisizare formala necesara. Atelierul
artistului, tablourile sale si artistul însusi se
definesc unitar reciproc, se întregesc autarhic si
tautologic. Atelierul ca instalatie domestica aglutineaza
lucruri cu functie mnemotehnica si care nu au
functia de model proiectual, ci una sedativa. Prezenta
sedentara a acestei recuzite nu apare întîmplator
ca o suma de fetisuri profane, calm conspirative, ce
subliniaza prin juxtapunere tablourile conlocuitoare. În
acelasi timp e suficient sa treci în revista
aceste piese (unele echivalabile unor totemuri provinciale), pentru a
releva coordonata antidogmatica a picturii sale.
În
context, artistul apare ca o expresie a lucrurilor si functiunii
lor; în esenta – ca o paradigma
comportamentala a acestora. Obiectele recrutate pentru
reprezentarea în (ca) tablou îsi pierd biografia
personala, pastrînd doar gratia frusta
initiala.
Fetisizarea
ca operatie profana ramîne la nivelul
prezentarii, reprezentarea plastica apare ca o
fotografie (icoana) recenta, facuta dupa o
piesa veche. Fetisul se spulbera ca o efemerida
si obiectul tablou apare ca un nou nascut caracterizabil
doar prin recurenta genetica si prin efuziunea
narcisica, inconstienta, la întîlnirea cu
propria-i oglinda.
6.
Interior – exterior sau exterior – interior.
Aceste cadre plastic obiectuale, ce pot fi acceptate si
ca icoane de (re)prezentare, folosesc drept fundal citate din
realitate: din exterior – daca apar ca "peisaj",
din interior – daca se refera la spatiul închis.
Acest fundal poate fi însa un simplu zid (sau perete
zugravit), care la rîndul lui apare vazut din
interior sau din exterior si se sfîrseste ca
detaliu al propriei consistente, la marginile pînzei.
Aproape ca nu exista tema de interior în care
spatiul închis sa nu înregistreze o deschidere
(întredeschidere) spre exterior: o fanta de lumina
naturala, o iluzie cel putin a diurnului din afara (o
usa, o poarta, o fereastra, niste zabrele,
o raza). Aproape ca nu exista tema de exterior în
care sa nu fie invocat interiorul: usi, ferestre, o casa,
peretele însusi (toate vazute pe cealalta fata),
ce se întredeschid indiscret si deschid apetitul pentru
spatiul interior. Exceptie fac o serie de lucrari al
caror fundal este neutru din punct de vedere figural,
conventional; nu este pajiste, nici cer, nici poarta,
nici rastel, nici masa, nici perete, ci pur si simplu
fundal. (În acest caz, obiectele, de preferinta
singulare, nu mai proiecteaza umbre în afara lor însele.)
Atît citatele natural peisagistice, cît si celelalte
fundaluri apar ca mostre de realitate. Obiectele-subiect ale
înscenarilor plastice actioneaza conform
aceluiasi principiu al complementaritatii dintre
interior si exterior. Profilîndu-se pe cer, un mar,
ca fruct hiperbolic îsi arunca umbra pe o masa
situata în peisaj. În alt tablou, alter-ego-ul
lui, se afla închis între trei pereti de lemn
ai unei suri. Lumina naturala (cerul) patrunde ca o
fanta prin interstitiile constructiei de scîndura.
Liantul celor doua probleme îl formeaza
contre-jour-ul cu umbrele purtate ale merelor; umbre lungi
care vin spre noi, sectionate de cadru (epuizîndu-l
pe acesta, dar nu pe ele însele în inertia lor).
Amplasate
sub cerul liber, aceste obiecte-subiecte sînt de fapt niste
naturi statice cu elemente ale naturii exterioare (sau
cu elemente de interior, "exteriorizate"), dar, în
acelasi timp, temele care au ca fundal spatiul domestic
închis pot fi speculate prin racursiu si acceptate ca
peisaje de interior. Fiecare tablou separat este o metafora
a celuilalt. Ca gen (natura statica, peisaj), acestea nu se
pot întelege decît în expresia lor
ambivalenta. Principiile compunerii (asamblarii) nu tin
de organicitatea naturala, ci de artefactele necesare artistului
la crearea unei punti conventionale între real si
virtualitatea lui ca oglinda. Cadrele (decupajele) picturale
forteaza usor citatul natural. Contopirea termenilor
de exterior si de interior într-o sintagma reflexiva
(rotativa) îsi mai gaseste un liant la
Dumitriu: se poate spune ca practica o pictura
tonica si tectonica, eminamente diurna, în
care contre-jour-ul este deseori un principiu al perspectivei
luminii, al claritatii diurne. În concluzie, în
timp ce obiectele sînt esentializate prin artificiul
"foto", developat pictural, contigentul este prezent, iar
aceasta conlocuire marcheaza falia revelatoare a unei
implicite mirari metafizice.
7.
Un jurnal obiectual în proza – Opera ca
tautologie. Trama (urzeala) din pictura lui Ion Dumitriu nu are
nimic de-a face cu discursul pe orizontala, în sens
narativ. Cu o lucrare de-a sa îti poti potoli pofta
de a-ti însusi obiectul ca imagine într-o
re-prezentare unica, într-o noua staza.
Si
totusi, luate împreuna, lucrarile lui îmi
par un jurnal în proza. O proza cu textura
rugoasa a carei constructie se decodifica pe
verticala. Un jurnal fara comentarii, cu obiecte pe
care si le însuseste aparent echidistant si
"obiectiv" (vezi functia aparatului foto). Pictura sa
ca jurnal obiectual nu e un demers filozofic, nici teozofic, nici
animist, ci unul de înregistrare nondiscursiva a
obiectului subiect. Adevarata tema (ca deschidere a operei
sale) apare de la sine: este aceea a unui jurnal retoric în
care nu actiunile, anecdotele, parabolele vorbesc, ci obiectele
însele, fara verb, verva micro sau
macroreprezentarilor, gradul lor de prelucrare umana,
voluptatea, austeritatea, simplitatea, nobletea simplei lor
prezente.
I.
D. nu picteaza idei, ci obiecte si obiective, pe care nu le
transfigureaza (filozofic), ci le configureaza
(estetic) ca idei figurale subiective. Acestea formeaza
suprastructura plastica înteleasa ca text
pictoric. În cadrul suprastructurii, perspectiva apropie
realitatea figurala; ochiul artistului (cautatura) nu
se aventureaza prea sus, nici prea departe. Prin racursiu, el
introduce în tablou doar ceea ce se dovedeste omeneste
posibil: întregul sau detaliul si niciodata totul ca
entitate abstracta.
În
economia autarhica a operei artistice individuale, tautologia ca
repetitie nu este doar inevitabila, apare si ca
necesara. În relatie cu modelul matricial, multiplul
(respunere în alte vesminte) apare ca o singura
fiinta vie, în acelasi timp virtual plurala,
care perpetueaza gena creativa. Opera ca suma
convergenta a operelor este deci o operatie
tautologica. Multiplicarea devine o serie deschisa,
fiecare lucrare situîndu-se în spatele unui numar de
ordine care exprima – tautologic necesar – functia
în actiune artistica unificatoare. Indiferent de
proportiile dintre plinuri si goluri (foarte diferite, de
la caz la caz), cadrele pînzelor sale înregistreaza
întotdeauna prezente concrete, indubitabile. Dumitriu nu
concepe sa picteze nimic(ul).
Deschid
ochii si descopar sinonimul metafizic al Picturii Sale:
(=) Ion Dumitriu din Mers.