[Text de catalog – expozitia din 1987, Galeria Simeza Bucuresti]

Noutatea acestei "personale" provine dintr-o spectaculoasa rasturnare a sistemului de asteptari: Ion Dumitriu – care s-a facut cunoscut, pîna acum, în special prin iesirea la peisaj – a ajuns, în aproape totalitatea lucrarilor sale recente, la o iesire din peisaj (în întelesul de gen acreditat printr-o îndelungata traditie).

"Cauta motivul acut si solitar (s. M.D.) din care tu vei tîsni", proclamase René Char. Tocmai un asemenea motiv – anuntat în expozitiile anterioare – a gasit Ion Dumitriu, motiv care acum îi centreaza preocuparile picturale. El examineaza cu consecventa, scruteaza atent, înregistreaza – între uneltele sale aflîndu-se si aparatul de fotografiat – revine fara a se repeta, într-un cuvînt cerceteaza (de la circitare = a da tîrcoale, cum ne aminteste Constantin Noica în legatura cu constelatia de sensuri a lui "a încerca" – de la incircare = a încercui) acel "imens dictionar al logicei constructive a omului", cum se exprima, acum aproape cincizeci de ani, arhitectul Victor Smigelschi si care considera ca "analiza marelui rezervor de energii constructive care este arhitectura noastra rurala poate sa ne rezerve bucuria de a descoperi motive de rara limpezime, logica si sanatate arhitecturala".

Optiunea concreta a lui Ion Dumitriu poate întîlni un ferm temei teoretic în opiniile formulate cîndva de G. M. Cantacuzino, din care este necesar sa transcriem cîteva: "Taranul român e cel mai bun arhitect român"; "Taranul român reuseste proportiile casei sale cu aceeasi siguranta cu care albina reuseste în executarea alveolelor sale"; "Arhitectura taraneasca ramîne ca un mare învatamînt, caci ea a unificat aspectul tarii, ea a creat atmosfera plasticii românesti si a fost o expresie unitara a acestui neam, ca si limba româneasca... Ce e unitar e taranesc, autohton, de totdeauna, de temelie"; "Amanuntul în arhitectura, cînd e studiat în functia totului, are în el întregul potential al acestui tot. De aceea un capitel poate evoca un templu si deci toata antichitatea..." (într-un mod asemanator, compozitiile lui Ion Dumitriu acopera nu numai un nivel sintagmatic – in praesentia – ci si unul paradigmatic, asociativ, in absentia); "...forma în sine, forma singularizata si izolata de ambianta ei... contine ea însasi în germen toate elementele proportiei si ale compozitiei. Compozitia nu este decît rezultatul amplificarii notiunii de forma, amplificarea prin pulsatii spatiale care ajunge la un sistem echilibrat si închis" (s. M.D.).

Materialele artei, observa înca Focillon, au o anumita vocatie formala; si lemnul, ca material predilect al constructiilor taranesti, poseda un anumit grad de plasticitate care evoca si elibereaza alte forme plastice (unele prezinta ciudate contaminari cu acele "pietre cu imagini", minerale miraculoase cu imagini "a natura depicti").

În cuprinzatorul ciclu Cap de grinda Ion Dumitriu nu încalca vreun moment suprafata de competenta a arhitectului: cu mijloace strict picturale, dar refuzînd iluzionismul hiperrealismului, el practica o contragere, un fel de substitut de esenta. De fapt, el este atent la o structura sau mai exact la un pachet de posibilitati structurate, deoarece structura, cum scrie Michel Foucault "limitînd si filtrînd vizibilul, îi permite sa se transcrie în limbaj".

Gestalt-ul sau (ca "entitate individuala si caracteristica, ce exista ca ceva detasat, avînd o forma sau un contur ca una din însusirile sale") functioneaza ca o mandala, ca un joc de figuri închise, orientate spre centru.