Pictorul Ion Dumitriu

Onestitatea si franchetea sînt cele doua daturi imediate (perceptibile din capul locului, adica, si fara vreun efort intelectiv) ale acestui stenic pictor, nu numai ca artist, dar si ca om. De unde si "atasamentu"-i de "real" (Horia Horsia): ca ancora într-un adînc bun-simt, ca pavaza în contra ispitei, eventuale, a vanelor sofisticari, - vizibil, si acesta, dintr-o data. A starui, aici, asupra-le e fastidios (fie si daca nu cu totul inutil).

Sînt doua elemente, totusi - reductibile, în fond, la unul singur - care-l separa pe Ion Dumitriu de asa-zisa arta realista, de recele-i obiectivism (si de simplismul ce, în subsidiar, i se atribuie dintotdeauna): paradigmaticul si decupajul (pe care, de altminteri, le implica si "transa", lui Zola, "de viata", si hiperrealistele "stop-cadruri"). ªi mai e, desigur, microspectia detaliului infim, a substructurii, - de unde, pîna la nonfiguratie, nu ar mai fi decît un pas.

Sa procedam, însa, metodic, - cum, de altfel, face si artistul, ce procedeaza, într-un fel, ca fotograful din Blow up, prin, dar, "agrandismente" succesive (pictura-i însasi frizînd filmul, - ca derulare, ca parcurs).
O larga, generoasa familie de cuvinte (latinesti) e de natura sa explice sau, mai curînd, sa circumscrie plastica iondumitrista, si anume: mater, materia, matrix.
Matricea-i e o sura oarecare si, prin extensie, peisajul (cadru / cadra) în care ea, firesc, organic, caci quasi-vegetal, se încadreaza: e implantata, "creste", dainuie, respira. Vazuta, mai întîi, panoramatic, ca simpla tenta de un rosu neted în ambiantul verde brun agrest, ea e, treptat, adusa în prim-plan, amanuntita, din diverse unghiuri, pe fata si pe dinlauntru, catagrafiata, "decupata", redusa - cu un tandru scrupul, însa, nu prin efractie, nici afront - la membrele-i disiecte, dar conjuncte, propusa (si propusa) ca matrice, ca spatiu proteguitor, dar enigmatic, ca accesibil, familiar si, totusi, sacru habitaclu, prezent si, totodata, prea-nostalgic.

Ea e, dar matrix: nascatoare, uter; e trunchi (de arbore) ce lastareste; e o matricula (registru, lista) de ustensile si functiuni: ca si origine, izvor, izvod.

Ea e, nu mai putin, materia însasi: ca lemn taiat (materia caesa), lemn de constructie (materiarius) si lemnarie (materiatio). - Ion Dumitriu e, de altfel, preocupat de dulgherie (de, asadar, materiatura), de cîte-un "cap de grinda", vreo "bîrna încheiata", - care, ziceam, "microspectate", au a-l conduce la geometric, la "schematic", la marile "paienjenisuri" de noduri (centre), raze si logaritmice volute (proprii cresterilor nodurale).

Ea - si, materna, materia-i (i.e. "lemnoasa", vegetala) verde preajma - e, nu numai printr-un alt "joc" etimologic, o, poate ca umila, dar salutara, Arca (de la ebraicul arôn "constructie", "casa", - iar schelariile-i aduc, ici, colo, cu acelea ale vaselor cu pînze!): o, asadar, imago mundi (ca si un paradigm al sau), - care îmbie (si îndeamna), însa, nu la evaziune, ci la nòstos (ca una ce mai este, înca, o incredibila, rarissima enclava de chietudine si impolutie).
Ion Dumitriu nu e, totusi, un naturist fanatic si obtuz, un opiniatru ecolog, un mistic "á l'état sauvage" al inviolabilei Naturi (virgine). În "gura" lui "de rai" e loc nu numai pentru bunul Abel, dar si pentru agricultori (ca si pentru Enoch, Tubalcain, - zidari si fauri, caramizi si grape). Materia-i însasi e, zisesem, una caesa; paradisiacul lemn, "taiat"!
Paradigmaticul si decupajul artei sale implica, ele însele, de altfel, o interventie, o de-cizie în cursul, în continuum-ul lumii. Ion Dumitriu, el, e unul care separa, izoleaza si disloca: "taie" obiectul (inventarului agricol, al mobilierului rural), prezentîndu-ni-l la ora fara umbra si, uneori, în bidimensionalul catalogului si enciclopediei, ca pe o neta, pura paradigma a acestui microcosmos predilect. - Die Sache selbst ni se propune, astfel, în propria-i ustensilitate si, totodata, într-o insolita solitudine: dezafectare sau repaos, sub un duminical zenit, - ca, asa-zicînd, printr-un proces de inversa hipostaziere: de la, concret si proxim, un lucru oarecare la imuabilu-i statut de exponent si exponat. Aceasta, cu atît mai mult, cu cît Poiana Marului, aici, pare un loc (recent) depopulat, ca o biserica de Saenredam, - la care se refera Roland Barthes (într-un essai critique al sau), cu urmatoarea, justa, încheiere: "Peindre avec amour des surfaces insignifiantes et ne peindre que cela, c'est déjà une esthétique trés moderne du silence".

Or, e estetica aceasta, "a tacerii", aceea care-l pune la adapost pe pictor de o retorica a paseismelor primare, ca si de o simbolica, sa zicem, la îndemîna fitecui, veleitara si mofluza (eu, unul, refuzînd sa vad de pilda, în roata-i sprijinita de un zid un, daca vreti, simbol solar!). - Ca tot acest, asa-zicînd, reism (la care se adauga, desigur, absenta elementului uman, ca si, în genere, a spitei animale) nu duce la o alienare, o vitrega reificare, se datoreaza faptului ca el, Ion Dumitriu, nu picteaza altfel decît "avec amour", - fie si "des surfaces insignifiantes": un grajd, o usa, un acoperis, peretele (sau, numai, un simplu "pan de mur"!), un gard prin ale carui interstitii se cerne o lumina ireala (ca si aceea care scalda si transcende: "baie albastra", un barbian copac), o piele la uscat, o roata, un cap de grinda, bîrne încheiate, rasuflatoarea ca un rombic esichier, cartofi ( "lehuzi"!), un car cu fîn (si fara boi), o grapa, niste ferestre, iarba "tratata fir cu fir" (cum ar fi spus G. Calinescu - nu, însa, ca la "primitivi"), the leaves of grass (ale lui Witmann?), "atîtea, claile de fire stîngi"...

...Ca tot atîtea nobile omagii aduse "lemnului" / materiei noastre si inocentei lumi fenomenale.