Peisajul ca transplant

Am aflat de curînd ca unul dintre principiile moralei clasice ale meseriei de sculptor (principiu din ce în ce mai des încalcat în ultima vreme) este acela de a nu lucra niciodata cu piatra care a fost extrasa din cariera cu ajutorul dinamitei. Cred ca la elaborarea unui asemenea principiu s-au luat în calcul mai degraba argumente practice sau experiente nefericite: piatra extrasa cu dinamita, cît e ea de piatra, iese zdruncinata din cariera si este posibil sa se fisureze tocmai cînd sculptura e aproape gata! Dar acest principiu a devenit între timp un "principiu moral" (de asta si este încalcat!), deci el are o legatura cu esenta artei sculpturii care e o arta si nu o simpla ciopleala. În acest sens inventatorul dinamitei ar fi fost "absolvit" abia daca ar fi prevazut prin testamentul sau ca premiile care-i poarta numele sa se acorde în primul rînd sculptorilor care nu încalca principiul sus amintit si abia dupa aceea altor artisti, savanti si luptatori pentru pace.

*

Modul în care materia neînsufletita se transforma în ceea ce poarta numele de obiect de arta si care încorporeaza în el nu numai viata ci si gîndire (deci o emanatie ca a formei superior organizate a materiei) a preocupat multe minti luminate. Cazurile în care aceasta transformare este pe cît de evidenta, pe atît de uimitoare sînt doua: sculptura situata în peisaj si peisajul adus (pe pînza) în interior. Nici unul, nici celalalt nu dateaza de azi, de ieri si e suficient sa ne gîndim la simptomatica banuiala pe care au avut-o unii oameni foarte seriosi cum ca Babele si Sfinxul Bucegilor ar fi lucrate de mîna omului, respectiv la cîta cerneala s-a consumat pentru lamurirea desenelor de pe peretii pesterilor. Desigur ca la origine aceste transformari aveau scopuri religioase si nu numai noi, oamenii nascuti la multa vreme dupa Altamira, am descoperit în ele incipientele manifestarii instinctului artistic la oameni. Între timp arta evoluase: sculptura începuse sa-si aiba locul mai ales în temple, în palate, în piete si în alte locuri publice ale metropolei, iar peisajul nu mai era decît un simplu transplant – o imagine a naturii (salbatice, virgine, exotice) adusa în casa omului pentru a-i întretine lui iluzia ca înca este o fiinta cosmica. Aceasta evolutie a depins de modul în care materia era dislocata si transformata, de felul în care imaginea era desprinsa din natura pentru a deveni arta si adesea aceasta actiune semana cu o dinamitare. Ceea ce se transplanta în ambientul omului se resimtea, dupa ani, din cauza actiunii violente de desprindere si începea sa se fisureze. Simbolurile, legile perspectivei, trompe l’oeil-ul, gresita descompunere a miscarii unui animal sau om, toate acestea erau tot atîtea vicii ascunse ale obiectului si lucrau întru prabusirea lui. Unele, totusi, au rezistat si au fost numite, pe buna dreptate, minuni ale lumii. Erau acele cazuri fericite în care artistul îsi pastrase nealterat simtul moral pe tot parcursul exercitarii artei lui.

*

Lumea moderna a recuperat aproape totul si a reconvertit în termenii ei calitati artistice ale omului ce pareau de mult uitate. Asa au reaparut sculpturile în peisaj si peisajele pictate care nu mai erau simple transplanturi, simple decoratii interioare. În taberele de sculptura, spre exemplu, numeroase lucrari vor purta marturia omului de azi peste timp, numeroase altele se vor pulveriza de la sine. Desigur ca vor crapa, mai întîi, cele care au fost lucrate în blocuri de piatra care au fost scoase din cariera cu dinamita, vor dispare apoi cele pentru a caror facere au fost încalcate alte principii morale si chiar vor fi distruse unele dintre ele pentru ca lumea însasi va renunta uneori la morala. Cîteva vor ramîne!

În ce priveste peisajul, lucrurile nu sînt deloc mai simple. Se produc si se reproduc astazi, cu destula usurinta, imagini exacte si frumoase dupa natura. Nemaiexistînd însa pete albe pe harta lumii, nu mai exista nici natura salbatica. Omul a atins totul si a lasat urme. Pictînd dupa natura artistul poate ignora amprenta lasata de omul locului si astfel va face în continuare peisaj-transplant. Astfel de kitsch-uri vor continua sa decoreze locuinte umane.

Dar pictorul care pastreaza principiul moral al desprinderii non-violente a imaginii din natura va aduce pe pînza mai ales amprenta omului traitor în acea natura. El nu va dinamita locul pentru a extrage peisajul si a exclude omul. Asa mi se pare ca înteleg pictura peisajului azi (expozitia recent deschisa de Ion Dumitriu la Simeza e un bun exemplu) si daca din ea se va pastra ceva peste timp, aceasta va fi expresia continuitatii omului în natura si nu împotriva ei. Omul îsi va dovedi siesi ca e o fiinta cosmica si nu va mai avea nevoie de iluzii.