O initiere în realitate [Text de catalog – expozitia din 1990, Galeria Simeza, Bucuresti]

Treptata intrare în concretetea nemijlocita a realului, o continua înaintare în "esentialitatea obiectiva" a lumii, în intensa, magica ei "prezenta": sub aceasta fascinatie întemeietoare poate fi asezata sintetic progresia consistenta a picturii lui Ion Dumitriu.

De la primele manifestari, în interiorul acelei notorii experiente speciale de grup, intitulate "scoala de la Poiana Marului", de pe la începutul anilor ’70, si pîna la ultimele sale expozitii personale, se desfasoara cu o coerenta stringenta o aceeasi repetata si adîncita obsesie creativa: a relua pe risc propriu, tenace – prin reconsiderarea genurilor traditionale ale peisajului si naturii statice – o experienta pictorica fundamentala, în aparenta ei banalitate: apropierea asimptotica, accesul nemijlocit la esenta concreta, intens iradianta a realitatii.

Cantonata cu deliberare de-a lungul anilor asupra unui acelasi spatiu rural de electie (Poiana Marului), reiterînd cu obstinatia unui "destin" asumat aceleasi serii de teme – curti taranesti, suri, grinzi, capite, acoperisuri, arbori, iarba, unelte agrare – pictura lui Ion Dumitriu marturiseste un program existential si estetic manifest, în evolutia sa limpede, ordonata. Realitatea, aceasta obsesie-fantoma a modernitatii, entitate cînd pierduta, cînd refuzata, nu e pentru pictor un de-la-sine-înteles opac, profan, neglijabil; dupa cum nu poate fi doar un construct cultural gata primit, mostenit si utilizabil dupa dorinta. Pentru artist, realitatea este, ramîne un vast mister, revelat printr-o initiala uimire, printr-o "trezire" ontologica gradata, în care patrunzi lent, initiindu-te progresiv în arcanele ei, ca într-o valoare infinita.

Adîncirea staruitoare a unui acelasi fragment de realitate concreta – fie el obiect umil din universul închis într-o eternitate arhaica al satului –: patrunderea astfel treptata într-o experienta nemijlocita, totala a expresiei realiste, poate deveni o cale privilegiata catre nucleul esential, fascinatoriu, al acestui mister la îndemîna în care vietuim. De la initiale panoramari peisagistice, atentia pictorului se focalizeaza treptat, de-a lungul etapelor cercetarii sale staruitoare, asupra fragmentului si detaliului brut – un capat de grinda, de pilda – supus unei analitici vizuale complete, "monografice", transpuse în serii compacte. Prin decupari si apropieri succesive, ca într-o telescopare repetata, viziunea coboara în prim-plan, apoi în gros-planul obiectelor, apropiindu-se întîi de un realism straniu, intens, hipertrofiat, apoi de un fel de hiperrealism genuin, dilatat, pentru a parasi în cele din urma aparenta macroscopica a obiectului, explorînd structurile lui microscopice, în acelasi timp în care expresia picturala atinge structuri geometrice, exploreaza texturi picturale la limita non-figurativului.

Din aceasta aventura în nivelurile expresiei figurale, pictorul se întoarce acum înapoi, la consistenta recognoscibila, linistitoare a lumii, cu un simt îmbogatit al concretului si cu o rafinare sensibila a intensitatii expresiei picturale. Tusa sa speciala, deopotriva precisa ca sub lupa si în acelasi timp "afînata", caligrafica si totusi rugos consistenta, tusa sa de o verosimilitate halucinant realista si totusi de o blînda, stranie destramare, pastreaza vibratil ecoul acestei imersiuni în adîncurile diverselor consistente materiale reale. Pictorul se întoarce acum înapoi la reperele stabile ale universului sau domestic familiar – acoperisuri, capite, grinzi, iarba – cu care acum se poate identifica mai direct, mai plenar.

Pe de o parte, el respecta profund lumea "data", si perceptia "comuna" a aces-teia. Pe de alta parte, el trebuie sa-si respecte experienta personala, aparte, a "prezentei" ontologic intense a lumii, ca si perceptia sa mistica, comunianta. Semnificativ, peste studiile minutioase de "iarba" apare umbra unei siluete umane, o forma personala de "autoportret", figurare aproape declarata, marturisire discreta a acestei dorite identificari cu natura comunianta.

Mai degraba decît despre un prezumtiv "paseism", este vorba în pictura lui Ion Dumitriu despre o explorare de constanta actualitate a posibilitatilor infinit creative din interiorul raportului figurativ de tip "mimetic" cu datul realitatii concrete. Dupa o decisiva experienta a fotografiei, dupa consumarea fireasca a educatiei de tip modernist asupra vizualitatii, dupa absorbirea realismelor istorice si a celor contemporane, Ion Dumitriu revine cu obstinatie, dar în cunostinta de cauza, asupra a ceea ce constituie esenta fascinanta, inepuizabila si cumva "sacra" a realismului, ca aspiratie de a accede nemijlocit la "esentialitatea obiectiva" a lumii. El intra, împreuna cu altii, într-o ciudata "avangarda" à rebours, aplecata nu înspre viitor, ci mai degraba înspre un anume peren al experientei pictorice a realitatii; avangarda atenta nu la neîncetata actualizare a ineditului indefinit prolific al expresiei, ci la actualizarea fondului existential, si poate metafizic, din adîncul oricarui contact autentic cu lumea vizibila.