Ion Dumitriu

Ascensiunea lui Ion Dumitriu – ascensiune în cel mai deplin înteles al cuvîntului – a fost lina, surprinzatoare pentru cei ce nu-l cunosteau destul de bine si ferm condusa cu o mîna de otel înmanusata în catifea. Serios, tacut, consecvent, lipsind rar din atelier, Ion Dumitriu si-a creat între patru pereti o lume a lui, eleganta prin tinuta, de o perfecta curatenie exterioara (reflex al propriei sale curatenii interioare), populata de obiecte evocatoare sau fragmente ce nu si-au pierdut valoarea poetica si de oameni asisderea de o retinuta dezinvoltura.

Apreciat întotdeauna pentru darurile sale de pictor, uimind prin fidelitatea marturisita primei dragoste (Poiana Marului) si pentru daruirea pasionata fata de elevii sai, Ion Dumitriu, monden cu vocatie de sef de salon artistic, a pasit în public doar atunci cînd a simtit pamînt ferm sub picioare. Spre cinstirea sa, pamîntul pe care pasea era al sau, pregatit cu truda, asigurîndu-i astfel victorii certe, iar nu incursiuni în ograzi vecine. Colegi sau critici, mai putin binevoitori sau zelosi în a vedea evidenta, i-au reprosat subiectele fara sa vada pictura, uitînd ca, la urma urmei, un subiect ar fi suficient tuturor pictorilor, daca sînt pictori, fiecare spunînd acelasi lucru în felul sau.

În 1971, Ion Dumitriu, în peisajul frust dar poetic de la Poiana Marului, a descoperit nu atît un loc frumos, ci s-a descoperit pe el însusi. Cu ce putea oare rasplati acele vai si dealuri, acele cîmpuri cu flori si case sau suri uscîndu-se în soare si vînt decît cu dragostea, cu juramîntul de fidelitate nemarturisit, dar tocmai de aceea pastrat neîntinat pîna astazi si, probabil, pentru totdeauna. Om al gestului lin si al cuvîntului blînd, al furtunilor trecatoare dar aducatoare de rod, pictorul s-a oglindit în acele locuri si, asemeni lui Narcis, nu s-a mai dezlipit sufleteste de propria-i imagine. Astfel, an dupa an, cele cîteva case taranesti, soproane si suri au devenit zeci, sute, poate mii (unele nemarturisite) de imagini vazute din toate unghiurile, în toate momentele zilei, în soare sau ploaie, în prospetimea primaverii sau în opulenta toamnei. Cu bucuria de a le descoperi întotdeauna noi frumuseti, aspecte înca necunoscute, încetul cu încetul, Ion Dumitriu a compus un portret al acelor locuri. Oricare dintre localnici ar fi uimit vazînd cum n-a stiut sa vada imensitatea, farmecul si poezia ce se revarsa la fiecare pas. Oare se revarsa atît de generos, musteste ea din pamînt, piatra si lemn sau cel care o revarsa, botezînd cu har totul, este pictorul?

Constient sau nu de faptul ca locu-i loc, deosebit de frumos, fara îndoiala, dar ca minunea îi apartine, Ion Dumitriu, cu evlavia scribului fascinat vazînd cum adevarul apare de sub mîna sa, a surprins în toate pînzele sale acea minune revarsata asupra locurilor, numita poezie. Opera sa este un lung poem de dragoste scris cu asemenea claritate si stralucire, încît ni-l închipuim pe pictor scaldîndu-se în apa proaspata înainte de a pune mîna pe penel si pasind încet, pentru a nu tulbura lumina.

În ultimul timp, poate dintr-o necesitate lucida de a se cunoaste mai bine, din dorinta de a întelege exact unde se ispraveste imaginea reala si de unde începe aceea a pictorului, cu aceeasi dragoste si respect a început a diseca propriile-i motive. Un fragment de bîrna, o piatra de temelie, o palma de scîndura se supun privirii patrunzatoare, tehnice a îndragostitului, a romanticului de altadata. Sa se fi tradat pe sine, nu credem. Sa se fi racit acea mare dragoste, imposibil! Asistam doar la un moment de regrupare a fortelor, de privire a artistului în sine, folosind drept lupta propriile-i motive, iar rezultatul va fi, sîntem convinsi, descoperirea unor noi surse de poezie, a unor forte înca nebanuite în ciuda convietuirii cu acele lucruri, cu nezdruncinata fidelitate, aproape doua decenii.

Care va fi drumul lui Ion Dumitriu dupa popasul stralucit facut recent în Galeriile Simeza, îl intuim. Casele si locurile vor deveni înca mai multe, poate vor fi altele, dar sentimentul de dragoste si respect, de calda întelegere umana si de adînca poezie va fi acelasi.