Ion Dumitriu si poetica "locului"

Pentru definitiile încercate în jurul notiunii de loc, "evenimentul" provocat în perimetrul lui numeste unul din atributele importante ale naturii sale, daca nu chiar pe cel mai important; locul: un spatiu care a suportat o actiune si poate depune marturie despre ea. Rangul de loc e întotdeauna o investitura pe care spatiul o primeste din prezenta si actiunea omului.

Tot astfel unele locuri sînt proiectate din conditia lor "cotidiana" în zonele eterate ale ierarhiei lor printr-un eveniment care priveste uneori arta. Evenimentul artistic si opera de arta, faptul ca acestea sa se fi raportat la un loc în care si la care ele se refera, lasa deschisa tema unei recartografieri a tinuturilor si asezarilor lumii... Pentru viitor, un asemenea proiect ar fi o utopie profitabila. Pe o harta de acest tip, Poiana Marului – Brasov ar fi, în ce ne priveste, capitala unui eveniment care a înnobilat toponimicul cu experientele unei colonii artistice si istoria picturii românesti cu semnificatiile unui demers exemplar. Aici, în urma cu peste doua decenii, Horia Bernea – caruia i-au urmat Teodor Rusu, Teodor Moraru si Ion Dumitriu – a încercat sesam-ul unor experiente de tip convergent. În microclimatul de aici s-a scris, se scrie înca, în termenii picturii, o pagina indelebila despre dubla "locuire" a artistului: în Real si real(ism)ul picturii. În confruntarea lui cu infinitele resurse ale locului, cu ilimitatul estetic al aparentelor limite fizice ale locului, misiunea artistului a fost aceea de a spori chiar caracterul de aparenta al realului vizibil, întarind astfel prestigiul lui cu acela al artei. Pe domeniul de la Giverny, nenufarii gradinii lui Monet vor dispare progresiv din pagina pînzei, pentru a face loc picturii însesi. Monet îi uita încetul cu încetul, nu înainte însa de a-i fi învatat aproape pe de rost. O experienta oarecum asemanatoare – cea de la Poiana Marului – s-a stratificat, prin cercetarea acestui microcosm, într-o inconografie care, reunita într-o expozitie totala a pînzelor nascute aici, ar reitera în sincronismul ei, aventura locuirii acestui teritoriu transfigurat în locuirea picturii. O experienta care "verticalizeaza" relatia artistului cu lumea, prins aici între zenit si nadir, între cer si pamînt, între natura si etnic, preferînd miscarii sale în peisajele lumii, contemplarea peisajului lumii în miscare. Alaturi de Dealul, de acum ilustru, al lui Horia Bernea, derulîndu-se în cele 69 de pînze din cele cinci cicluri, Sura lui Ion Dumitriu face figura unei emblematice concluzii la cercetarea si cunoasterea acestui loc. Un exercitiu cu un strat moral, dar cu o continuare estetica, cristalizeaza în ipotezele de lucru ale unui program; un discurs deschis de intuitie, atintind limpezimile si structura unui edificiu pictural; în fine, o disputa cu limitele aparentelor, urmarind eliberarea însasi a picturii pe trama realului imediat.

Într-o priza constanta cu datele acestui real – cel vizibil –, Ion Dumitriu acrediteaza un discurs de tipul observatiei si acribiei "stiintifice". Metafora sa epistemologica se decide înca din preludiul picturii, în fotografiile prin care artistul cadreaza, microscopeaza, decupeaza morfologiile arhitecturii rustice ale surii. Substanta emblematica a pînzelor sale îsi are detenta în aceasta arta a cadrajului care, într-o distinctie clasica este – spre deosebire de compozitie – un fapt de "izolare" savanta, cu consecinte semnificante ce echivaleaza, în fond, gestul de a sublinia în pagina unei carti cuvîntul, ideea ori metafora cea mai seducatoare în actul lecturii. Aceasta emfaza calma a detaliilor din inventarul de gospodarie rustica – o roata, o piele întinsa la uscat, o grapa, o îmbinare de bîrne, o poarta, un perete tencuit, o fereastra, un acoperis, o claie de fîn hirsuta – e însasi încercarea de a locui prin pictura în acest univers. Vederea libera a pictorului, apropierea fizica de texturile unui univers famat si disparent, de o materialitate cu inflexiuni agonice, se opresc în pragul însusi al vizibilului. Inelele din sectiunea unei bîrne sau transfocarea pe masa vegetala a unei clai fixeaza chiar limita dincolo de care inelele lemnului ar putea fi orbite electronice, miezul lui, – un nucleu ponderal, iar firele de fîn – traseele unei deplasari browniene a particulelor. Ion Dumitriu picteaza în pragul de jos al vederii libere, acolo unde halucinatia apropierii de real e o presimtire a invizibilului din corpul sau. Iar aceasta apropiere iscoditoare a ochiului de corporalitatea lucrurilor se restituie în impresia puternica cu care formele vin spre noi. Recuzita emblemelor e reductibila la motivul ecranului care oculteaza orizonturi; ecrane care se înalta în patratul pînzelor ca niste imperative ale perceptiei. În fond, pictura calina, elaborarea diligenta a picturii contin subtextual o exclamatie care se arata a fi, în cele din urma, accentul grav al operei lui Ion Dumitriu. Chirurgia detaliilor si scriiturii "opereaza" pe (cu) morbidetea paletei, în paloarea acordurilor. Pictorul exorcizeaza aici, în "lectia sa de anatomie", destinul unui loc încoronat de experienta locuirii.