Ion Dumitriu – secventele unui film personal

"Pentru a fi cunoscuti, artistii trebuie sa treaca printr-un mic purgatoriu mitologic: ei trebuie sa poata fi asociati în mod automat unui obiect, unei scoli, unei mode, unei epoci careia îi sînt – zice-se – precursori, fondatori, martori sau simboluri" (Roland Barthes). Poiana Marului – punct geografic supus creatiei picturale – nu este o "scoala" dar, facînd "epoca" în arta româneasca a ultimului deceniu (si tinzînd, inevitabil, sa instaleze o "moda" a viziunii fata de "obiect"), raporteaza la sinele sau emblematic o serie de nume care îsi apara cu orgoliu autonomia. Avînd la un moment dat ambitia de a studia în lumina acestei etape geografice o serie de personalitati care s-au legat de Poiana – Horia Bernea, Teodor Rusu, Ion Dumitriu, Teodor Moraru – ne-am izbit de un impas metodologic: daca acesti artisti pot fi explicati fundamental (afirmatia comporta o marja de risc) prin descoperirea Poienii Marului, ei nu pot fi asimilati integral acestui moment de coeziune spirituala.

Cel mai paradoxal se aplica observatia lui Ion Dumitriu care, venind mai tîrziu la Poiana Marului, pastreaza locului o fidelitate de neofit, adîncita printr-o întelegere a maturitatii. Pentru cine nu cunoaste acel sat de sub munte, Ion Dumitriu este un inegalabil cartograf. În personalitatea lui, naratiunea ca metoda de existenta si comunicare îsi are locul sau important. O naratiune abstracta însa. Ion Dumitriu nu povesteste întîmplari, snoave, asa cum nu picteaza (nu a pictat niciodata) portrete sau peisaje animate de figuri. Vorbirea (gîndirea) sa are gradul de abstractiune si în acelasi timp savoarea (supletea) unei exhaustive descrieri de calatorie, elaborata în secolul de aur al marilor explorari; iar pictura sa este un balans subtil între aleatoriul imaginarului / organicitatii si precizia unui releveu destinat recompunerilor din abstractie catre un pragmatism al detaliilor. Se poate glosa imprudent pe marginea lucrarilor lui Ion Dumitriu, ambitia lor existentiala fiind nebuloasa tocmai datorita unei precizii tehnice oferite. E vorba aici de o recuperare a energiilor ruralitatii, recuperare executata cu mijloace anti-"samanatoriste" si anti-sentimentale; sau de capsularea / memorarea unor forme arhitecturale (deci vitale) care dispar cu repeziciune; sau de o reîntoarcere (pe drumuri mai ocolite) catre certitudinile si profunzimile înselatoare ale plein-air-ismului.

Înselatoare, fara îndoiala, dar nu pentru Ion Dumitriu, care nu întelege sa se lase devorat de o natura plina de seductii imagistice, asa cum nu cedeaza nici încarcaturii literare ce se ofera permanent. Pictorul îsi scoate sevaletul "la motiv", realizeaza pe loc pînze care, în atelier, devin nuclee-reper ale unor harti vorbite ce re-compun peisajul initial. Si totusi aceasta pictura este salvata de mimetismul redundant, de pleonasmul d’aprés-ului printr-o categorica detasare. Ion Dumitriu nu observa ci contempla, nu reda ci construieste. E un soi de moralism, scutit însa de excese moralizatoare, o decelare nedescriptiva, antiretorica, a autonomiei spirituale care personalizeaza fiecare imagine, fiecare detaliu. Nebanuite, invizibile, nenumarate fire ancoreaza imaginea surii, a portii, a curtii într-o existenta vasta, careia tabloul îi este principiul mnemotehnic.

O mare încredere în subiectul picturii sale îl determina pe Ion Dumitriu la o abordare detasata, calma, lasînd lucrurilor dreptul de a se dezvalui singure. Orice lucrare detine o dubla obiectualitate, aparent primejdioasa: "motivul" extras din realitatea cenzurata este el însusi un fapt încarcat de cultura, ce poate oricînd sa anihileze autonomia tabloului ca factor de informatie culturala. Artistul transeaza aceasta posibila sovaiala a discursului plastic prin însasi metodologia elaborarii sale: Caietului de schite, jurnalului (si, în general, oricarui instrument de observatie-memorare, joc sau reverie) pictorul îi substituie fotografia. Daca harnicia sistematica a lui Ion Dumitriu ne înfatiseaza un pictor, ea ascunde, fara îndoiala, un gînditor al imaginii filmice. Nu am vazut desene în atelierul sau, în schimb fotografiile alb-negru si diapozitivele sînt oferite continuu ca reperele seriale, ca jaloanele unei oricînd posibile miscari cinematografice.

Calitati precum: clivajul permanent între stratul imaginar si cel obiectual / obiectiv, detasarea-efasarea creatorului pentru a da cuvîntul imaginii, capacitatea de a compune o naratiune din simpla însiruire a formelor, nu a faptelor, încarcarea morala a fiecarui detaliu compun lui Ion Dumitriu portretul virtual de cineast al unui subiect unic – Poiana Marului. De aici consistenta si implicita amplitudine pe care o capata fiecare din lucrarile sale, ce plonjeaza tot mai aproape de detalii, cautînd exprimarea acolo unde realitatea devine propria ei sigla abstracta.