Ion Dumitriu

Expozitia deschisa de Ion Dumitriu, la Galeria Simeza, ilustreaza aproape exemplar paradoxul situatiei artistului contemporan, atras cu intensitate de realitate, dar constient ca realitatea nu este, de fiecare data, decît o versiune culturala, un "model" la a carui acreditare participa imaginea artistica însasi. În insistenta sa de a atinge esenta realului, artistul se întîlneste cu propria sa versiune culturala, decurgînd din aceea propusa de civilizatia momentului. Constient de barierele ce-i stau în cale, de artificialitatea acestor constructii, în care "naturalul" si imaginarul colaboreaza, artistul ramîne, însa, în aceeasi masura constient ca – pentru a-l cita pe Pierre Chaunu – desi "stiinta noastra reface mereu imaginea lucrurilor, lucrurile îsi au natura lor proprie". Afirmatia ca între artist si lucruri se interpune propria lui formatie, presupune, în cazul lui Ion Dumitriu, mult mai putin interventia subiectiva, substituirea unei versiuni modificate afectiv, decît prezenta unei texturi de concepte si idei. El încearca sa pastreze un grad cît mai mare de "obiectivitate" în raport cu un concret cucerit nu ca o revelare spontana, ci la capatul unui drum ce traverseaza procesele abstractiei, un drum ce prepara impactul senzorial prin elaborarea unui "program" ideatic. Desigur, în efortul sau de a cuceri realul, artistul practica lucrul în natura. Fotografia si pictura îi servesc deopotriva pentru a surprinde si fixa fizionomia unui anume loc (Poiana Marului, Brasov) selectat si izolat din infinitul cadru al naturii. Revenind aici an de an, regasind densitatea vechilor experiente, artistul adînceste "portretul" zonei, îi descifreaza complexitatea fizionomiei în care converg naturalul si semnele civilizatiei rurale. O civilizatie pe care ne-am obisnuit sa o vedem confundîndu-se în parte cu natura. Peisajul de deal si satul constituie un ansamblu a carui spatialitate si temporalitate pot foarte bine sa se defineasca în termenii lui Blaga. Acel "spatiu mioritic" ce neaga tensiunile si conflictul si timpul care nu retine accidentul cotidian sau istoric. Timpul "vesniciei" ce "s-a nascut la sat"...

Ion Dumitriu a dedicat mai multe cicluri de peisaje acestui loc în care coincid atîtea valori spirituale traditionale. Iar modernitatea demersului sau consta tocmai în tensiunea formei de a acoperi un continut bogat în conotatii, de a exprima un sens filosofic limpede. Dar odata atins echilibrul între complexul de idei si limbaj (retinut, cu o cromatica sobra, cu o miscare subsumata ansamblului, precis în sesizarea detaliului si reticent fata de efuziunea lirica), un prim nivel al comunicarii este epuizat. Pictorul simte nevoia de a patrunde într-o intimitate mai profunda a realului, de a înlatura o bariera de conventii dupa alta, de a depasi acel neant spatial ce îl separa de obiect, în fine, de a patrunde în textura obiectului. Utilizînd un procedeu al fotografiei si limbajului cinematografic, el aduce în gros-plan un anume element, pe care îl încercuieste prin repetarea imaginilor. Ceea ce urmareste nu este o analiza a detaliului si nici un anamnesis afectiv, ci instaurarea acelui fragment de realitate de sine statator, astfel ca el sa ne umple constiinta. Ciclul Cap de grinda împinge cel mai departe tehnica sinecdocii, suprafata sectiunii prin grinda acumulînd semnificatii legate de tehnicile si arhitectura taraneasca si, pe de alta parte, de lumea vegetala, de structura intima a materiei. De la realismul peisajelor sale, patrunzînd în misterele concretului, în structura materiei, Ion Dumitriu gaseste firesc drumul catre compozitii din ce în ce mai decorativ-abstracte.