Doua fatete ale realitatii

Pictorul Ion Dumitriu continua transcrierea geografiei si inventarului etnografic de la Poiana Marului si împrejurimi. Macar durata acestei experiente ar putea indica faptul ca ne aflam în fata unei puternice revelatii si nu a unei seductii trecatoare, hranita în primul rînd de pitorescul motivelor. Nota aparte a picturii lui Ion Dumitriu ar consta în uimirea ingenua manifestata la întîlnirea unor lucruri de mult cunoscute. Este, s-ar putea specula, o uimire de citadin, cu nu stiu ce secrete nostalgii pentru rustic, tradusa artistic prin descrierea exacta a tot ceea ce cade în raza vizuala a creatorului (case, suri, carute, stoguri de fîn, ziduri de case, obiecte taranesti etc.). Reproducînd cu savoarea rigurozitatii realitatea el aspira, banuim, la reinvestirea ei cu numele stiut, acum pe cale sa se estompeze. Sensul picturii ramîne de cautat în reactivarea unui univers, existent si gata sa se abureasca totusi. Taranii nu apar, dar urmele existentei lor sînt atît de concret materiale si atît de proaspete, încît se poate presupune ca si-au parasit locurile si îndeletnicirile doar cu cîteva clipe în urma. Pictorul ar vrea – o ipoteza, – sa forteze misiunea arheologiei, proiectînd în legenda, cu un fel de adolescentina nerabdare, ceva ce înca vietuieste în chip natural (sau, daca îi place, ceva ce este înca prea aproape de noi si prea intim structurilor noastre sufletesti spre a se defini ca trecut).

E greu de apreciat pîna unde, dar mai ales pîna cînd se poate prelungi procedeul descrierii spre a nu fi resimtit ca ostentatie. Probabil ca atîta vreme cît resursele trairii interioare îl pot sustine la temperatura franchetei initiale, Ion Dumitriu nu da semne ca ar fi obosit, ci doar ca ar vrea parca sa se odihneasca partial în exploatarea unor disponibilitati decorative ale elementelor de civilizatie rurala. Ca si cum ograda ar avea cîteodata predispozitia de a se evalua din perspectiva armoniei estetice bazata pe principii numerice. Dar pîna si în aceste imagini este vizibila tendinta artistului spre cercetarea pe toate fetele a unui lucru din unghiuri diverse, capabile sa-i epuizeze expresivitatea. Fotopictura pe care o practica cauta nu numai acuratetea asemanarii, ci si cadrajele dinamice, menite sa-i consume ipostazele emblematice. Realitatea pe care o resimte ca pe o coplesitoare totalitate, si-ar putea dezvalui pentru el dimensiunile numai filmic. De aceea, m-as simti îndemnat sa afirm ca renovarea viziunii la care aspira, de factura oarecum hiperrealista, nu se petrece în teritoriul strictei picturalitati (altfel supusa cuviincios traditiei), ci pe teritoriul strictei vizualitati, uzînd de cîstigurile altor domenii artistice.