Dialogul artelor: pictural – poetic

S-a remarcat ca exista ceva dincolo de echilibrul, de rigoarea minutioasa a pînzei. S-a vorbit, de doua ori numai, de o nota tainica. Unii s-au oprit la calmul armoniei simetrice si au gasit în aceasta o împacare cu sine si cu lumea. Dusa mai departe aceasta observatie va pune tablourile sub semnul trasaturilor de specific national: masura, cumintenie, echilibru...

Este, acesta, un prim nivel al receptarii. Dar în pictura lui Ion Dumitriu trebuie patruns mai adînc, asa cum el însusi se amesteca printre celulele materiei, înlatura "coaja", despica întregul, ajunge la esenta. De altfel, viul aici îsi face simtita prezenta, aici, în straturile cele mai intime ale materiei. Exista un drum de strabatut – asemenea celui prin care vrei sa-ti apropii si sa preiei ceea ce e umbrit la o fiinta cu care ai (cauti) un limbaj comun – un drum de la contemplare la întelegere si înapoi la contemplare.

Punctul de pornire este copacul întreg, cu tulpina, frunzis si (în) umbra, singur, violentînd cu blîndete (daca se poate folosi o atare sintagma) peisajul. Este important faptul ca prin aceasta alegere s-a facut deja si primul pas: copacul e "decupat" din peisaj, ochiul pictorului l-a izolat de rest si e greu sa nu ne vina în minte cuvintele poetului: "Tare sînt singur, Doamne, si piezis! / Copac pribeag uitat în cîmpie, / Cu fruct amar si cu frunzis / Tepos si aspru-n îndîrjire vie." Chiar si în acest prim contact cu ceea ce urmeaza sa fie deslusit, cu frumusetea ce se cere revelata, pictorul se apropie deja de "specificitatea obiectului". Îl descopera frunza cu frunza, fara nici un artificiu, fara nici un element perturbator, în toata distinctia sobrietatii lui. ("Nu am nectare roze de dulceata" – si-ntr-adevar, culorile sînt din registrul închis, verdele bate spre negru, crengile coroanei se unesc cu întunericul, în timp ce în fundal se mai simte agonia de sticla a luminii – "Si prins adînc între vecii si ceata, / Nu-mi stau pe coaja moile omizi.")

Se afla în tabloul acesta o împacare de contrarii, frumusetea aproape tragica, linistea nu lipsita de durere, resemnarea care a avut de depasit momentul alegerii. Tocmai de aceea apare nevoia continuarii. Se face al doilea pas, apropierea de "launtrul" obiectului, lasînd deoparte sau departe, învelisul. Deci lemnul e dezvelit si taiat în grinzi, grinzile asamblate sau solitare. Frunzele, iarba dispar si locul lor este luat de fînul ascuns în lemn. Într-un sens, asadar, nimic nu s-a schimbat. Ceea ce mi se pare cel mai original la aceste tablouri este umanizarea lemnului, ca si cum i s-ar fi putut insufla viata prin "disectie", ca si cum ar fi fost pictat, ca-n basme, cu apa vie. Culorile ramîn aceleasi. Tonuri închise, brune, cenusii-verzui batînd în negru, cu mici cercuri de lumina. Atunci de unde senzatia ca pictorul a gasit calea, a ajuns sa respire prin bronhiile lemnului, s-a identificat cu el? Tragismul si resemnarea de care aminteam dispar pe masura ce s-a patruns în intimitatea celulara a copacului. În mod tulburator cap(at)ul de grinda este mai viu decît copacul înfrunzit si exista în el o bucurie a împlinirii. De ce e totul mult mai viu acum? Iata: fiecare cap de grinda e o amprenta a copacului întreg, ca si cum s-ar fi produs un transfer biologic de la om la ramura; ("El a întins spre mine o frunza ca o mîna cu degete. / Eu am întins spre el o mîna ca o frunza cu dinti.") Fiecare cap de grinda e ca o palma deschisa pe care se pot citi liniile misterioase ale vietii, mintii, destinului, inimii, cu sovairi si ruperi, cu întoarceri neasteptate si surprize. În fiecare se afla si un nucleu. Daca dam la o parte cercurile tuturor anilor care au tesut uriasa pînza de paianjen, capcana lemnoasa, gasim prinsa, prin acel nucleu, viata.

Formele acestor amprente-monade ale copacului (si pomul e al vietii si al cunoasterii ca la vechii greci) sînt variate. În unele poti patrunde ca pe o poarta de catedrala – aici galbenul e ceva mai intens, ca în motivele decorative aurite de pe biserici – pentru ca intrarea sa devina în acelasi timp un ametitor "tunel al infinitului". Ca o posibila privire de sus a spiralelor vietii (sa ne gîndim la reprezentarea chimica a acizilor ribonucleic si dezoxiribonucleic). Alte amprente sînt dilatate, astfel ca privim numai fragmente, linii frînte, întretaiate a caror prelungire e numai ipotetica. Uneori conturul e circular, alteori nu, cîteodata este evidenta o linie despartitoare, de parca cineva s-ar fi opus alipirii a doua jumatati, ca-n celebrul dialog platonician; uneori amprenta seamana atît de bine cu corola unui copac încît partea devine întreg si întregul – parte; alte dati amprenta se încarca de sensuri sacre, devenind iesle sau cruce. Si atunci, pentru prima oara apar tonuri de rosu închis. În toate se simte cautarea esentei (explicatiei?) acelui "copac [...] uitat în cîmpie" si în acest sens pictura lui Ion Dumitriu nu mi se pare deloc lipsita de tensiune. Dimpotriva, vibratia cautarii se simte în fiecare fibra lemnoasa pe care tusa fina a pictorului a stiut sa ne-o descopere. De aici si deschiderea picturii sale. Un permanent transfer uman – vegetal, "Eu am ramas un pom singur. / El / un om singur".

Nu este vorba, cum s-a scris, de o sintetizare a "temelor" anterioare, ci de un drum inedit, anevoios, în care fiece pas aduce cu sine contemplare, întelegere, cunoastere, neodihna.