Ceremonialul Prieteniei

Cuvîntul Prietenie nu poate fi scris decît cu litera mare cînd vine vorba de pictorul Ion Dumitriu. Cei care-l cunosc si au avut macar o data ocazia de a intra în atelierul lui de pe strada Biserica Amzei, stiu ca Dumitriu oficiaza prietenia. El pune apa la fiert pentru ceai de cum îi treci pragul si, chiar daca esti cu ochii pe pereti si cauti sa vezi ce tablou e nou, te trage cu discretie spre galantarul cu cutii de ceaiuri gruzine, indiene, rusesti, englezesti sau ceaiuri autohtone de fructe de padure: "De care vrei?". Nu tablourile lui sînt importante, ci gustul tau pentru un ceai sau altul, cel mai mic detaliu prin care tu, vizitatorul, ai putea sa te simti mai bine, mai bine decît acasa, mai bine decît oriunde pe planeta.

Prietenia e ceremonial în sanctuarul Prieteniei care se numeste Atelierul Dumitriu prin fiecare obiect adus acolo, de la pietre sau radacini aruncate de mare la tarm, pîna la chei vechi, fiare de calcat, obiecte de portelan vechi, frînghii si cristale, în general obiecte frumoase, facute de mîna în vremea în care mai existau artizani. Ele au fost culese din talciocuri, din suri, din natura, din poduri parasite sau de la demolari de case si alese dupa frumusetea lor anume pentru a-si gasi locul în atelier si a delecta ochiul Prietenului. Ochiul nici nu le poate ignora, acea parte din fiecare om care simte si iubeste frumosul pur si simplu nu se poate opune atractiei speciale pe care frumusetea savant combinata în toate acele obiecte o exercita. "Lumea, chiar în gropile ei de gunoi, contine si frumosul, trebuie doar sa stii sa-l descoperi" – spune în întregul sau atelierul înainte de a-ti arata vreo pînza iesita din mîna maestrului. (De altfel, acestea – mai ales cele recente – sînt de regula întoarse cu fata spre perete, ca niste mirese pudice. Fac exceptie doar cîteva lucrari mai vechi care par a fi acolo de cînd lumea). Cînd ceaiul e gata si invadeaza atelierul cu arome, se trece la alte faze ale ceremonialului Prieteniei: ti se arata serii lungi de diapozitive sau poze color din ultimele deplasari ale Maestrului. Sigur, nu sînt decît rareori peisaje si acestea nu au mai niciodata aerul impersonal de carte postala. Sînt iarasi obiecte, unghiuri inedite, umbre lungi, porti transilvane cu broaste metalice de sute de ani, vopsele scurse amestecate cu rugina pe tabla unui vapor, structura intima a lemnului sau geometria futurista a unui viitor acoperis de casa de lemn abia iesita din mîna dulgherilor. Abia într-un tîrziu, ti se arata, si doar daca insisti, si doar în numele Prieteniei, pînzele cele mai noi, cele asupra carora autorul înca îsi mai simte propria-i îndoiala planînd. Cred ca tot din ceremonialul Prieteniei fac parte si cele cinci minute de dinainte de plecare pe care Maestrul ti le cere ca pe un favor pentru a curata atelierul, a spala dusumeaua si a lasa geamurile deschise pentru aerisire. Da, vor veni mereu alti prieteni si ceremonialul va continua. Lumea exista pentru ca exista pe lume Prietenia. Numai asa se explica de ce la Ion Dumitriu, Prietenia devine pur si simplu o forta a naturii. Cînd un prieten aflat în mare cumpana a avut nevoie de ajutor, Ion Dumitriu a fost capabil sa întoarca lumea pe dos pentru a ajuta acel prieten. O stiu pentru ca prietenul aflat la ananghie eram chiar eu, si lumea întreaga s-a mirat atunci cum de au fost adusi la aceeasi masa oameni care pîna atunci se ignorau sau se urau, cum a mobilizat de la opinca la vladica si cum a reusit indirect sa influenteze el, un om aproape necunoscut, parlamentari si guvernanti, industriasi si artisti, jurnalisti si oameni de pe strada. Explicatia este aceasta credinta în Prietenie ca forta a naturii.

Prieteni, Dumitriu însusi se afla în aceasta zi în mare cumpana cu sanatatea. Dumnezeu, pentru ca exista, trebuie rugat de noi toti sa-i ramîna prieten si sa-l lase printre noi pe acest monument al Prieteniei de care avem atîta nevoie.