Ion Dumitriu si atelierul ca autoportret

Daca multi artisti au iesit în ultimii ani din atelier, cel putin tot atîtia au ramas în continuare acolo. În spatiul lor consacrat, la uneltele, tehnicile si materialele verificate.

Nu din inertie, din conservatorism sau din comoditate, ci pentru ca atelierul le-a devenit o a doua natura. Pentru ca el si-a pierdut calitatea de spatiu anex si s-a transformat în portretul extins al artistului însusi.

Asemenea oricarui alt material, s-a modelat în timp, s-a asezat încetul cu încetul si a capatat un profil, o morala si o psihologie.

Asadar, odata constituit, compus minutios în toate articulatiile sale, atelierul îl preia pe artist cu întregul sau creator, cu toate obisnuintele si cu deplina lui personalitate.

Vorbind despre locuinta, G. Calinescu spunea ca ea este extensia celui care o locuieste, obiectivarea omului în ordine peisagistica si ca nu este deplina cunoasterea cuiva în afara evaluarii spatiului pe care acesta si l-a conceput. Cu atît mai mult atelierul, ca spatiu destinat unor functii iesite din comun, unui ceremonial plin de mistere pentru omul de afara, este un loc privilegiat care traieste asemenea unui organism viu. El poate fi primitor sau circumspect, locvace sau tacut, animat de neobosite bucurii ludice, ori, din contra, îngîndurat si posac.

Extravaganta, agitatia baroca sau stridenta expresionista pot fi si ele des întîlnite, dupa cum ordinea desavîrsita, hieratismul si atmosfera aseptica se regasesc de asemenea în configuratia sa.

Intrînd în categoria mare a Atelierului-portret, atelierul lui Ion Dumitriu îmbina voluptatea, placerea fara margini de a contempla formele, cu austeritatea si poate chiar o timiditate de fond. Obiectele sînt alese cu grija, aranjate în asa fel încît sa-si exprime din plin, dar fara ostentatie, chipul si materialitatea, si oricît de multe ar fi, ele îsi pastreaza caracterul irepetabil.

Prin selectie si prin expunere, artistul le investeste cu o energie arhetipala, ca si cum fiecare dintre ele n-ar fi doar unul dintre multele posibile, ci Obiectul însusi, forma sa cea dintîi. Fie ca este vorba de o tava sau de un vas, de un odgon sau de un panou cu chei, de o sculptura propriu-zisa ori de un indicator de strada, ele îsi depasesc functia initiala si capata o inexplicabila noblete. Singuratatea obiectului, patetismul lui într-un spatiu care îl sustine dar îl si absoarbe, atmosfera senzuala si pura în acelasi timp, iata o posibila imagine a acestui atelier în orizontul caruia solidaritatea si penumbrele melancoliei se regasesc în egala masura. Asa cum lumina însasi se intersecteaza cu semiobscuritatea dinlauntru. Si cine pe cine a modelat, la urma urmei, ar putea fi o întrebare legitima, însa ce rost ar mai avea raspunsul?