Vraja lemnului

Codrul, dintotdeauna, a fost frate cu romānul. Asadar lemnul. Atractia exercitata de lemn asupra taranului romān nu se explica doar prin consideratii de ordin economic si ecologic, intervine aici o certa afinitate spirituala. Ca material de constructie si ornamente, lemnul se prezinta cu īnsusiri osebite de ale tuturor celorlalte. Ele tin de categoria fascinatoriului: lemnul e cald, e prietenos, e smerit dar si august, si e mai ales viu. De aceea cīnd patrunzi īntr-o regiune īn care de precadere se bucura constructiile din lemn ori pasesti īntr-o īncapere unde pentru faurirea obiectelor, uneltelor si podoabelor a fost folosit de preferinta lemnul, simti de īndata diferenta de intensitate radianta si chiar de aura. Lemnul emana raze cu totul altele decīt piatra ori metalul (si stabileste, neīndoielnic, distante ca de la cer la pamīnt īntre el si materialele plastice), raze discrete, īnvaluitoare, dotate cu bunavointa, forta calorica si comunicativitate.

Acei care, ca mine (nascut īn cuprinsul unei fabrici de cherestea), au putut cunoaste de mici ispita lemnului vor īntelege usor de ce am fost captat de ultima expozitie a pictorului Ion Dumitriu (sala Simeza din Bucuresti, aprilie – mai 1987), cu īnchipuiri īndreptate spre suri, fīn, iarba, paie – componente ale decorului natural vizibil –, dar si cu altele, majoritate, īnfatisīnd sectiuni transversale īn trunchiuri de copaci. Am īntinerit pe loc cu multe decenii, am verificat afirmatia lui Proust: cum ca memoria noastra este īn primul rīnd olfactiva. Mirosul īntepator (si fara de seaman) al rumegusului de dupa ploaie m-a īnstapīnit si odata cu el fiinta īntreaga mi-au invadat-o vechile amintiri: stivele de scīnduri, gramezile de busteni, cuburile de lemn brut si de lemn lustruit, ferastraiele, gaterele, palanele, basculele, maldarele de scama lemnoasa. Curtea unei fabrici de cherestea (prevazuta cu sine si vagonete), ce feerie pentru un suflet de copil! Si īndepartatul rai, reconstituit, m-a petrecut īn vreme ce priveam pīnzele lui Ion Dumitriu, īndragostit si el de lemn, artist care cu neabatuta rabdare, tacuta evlavie si nesabuita rīvna a pictat pe cīteva zeci de pīnze – tot ciclul "cap de grinda" – sectiuni transversale īn trunchiuri de copaci.

Monotonie? Obsesie? Limitare? Nu, dragoste, patima, lealitate; deplina cunoastere a frumusetii si misterului salasluitoare īn partea cea mai intima si mai de taina a copacului. Poezia nervurilor, geometria compunerilor savīrsite de substranta vie, labirintul liniilor drepte si curbe, mreaja cercurilor concentrice, dispersiunea punctiforma a sevei, neepuizata complexitate a unor miniuniversuri nici unul la fel ca celalalt. Iar īn sensibilitatea si cugetul receptorului: uimire si usoara ameteala ce-si afla izvorul īn privelistea de strasnica rigoare si īn slobodele salturi ale camerei de luat vederi.

Pictura ca stare poetica. Sectiunile acestea transversale sunt stari poetice, impactul lor este producator de emotie poetica, atentia pictorului se dovedeste, conform retelei valéryene, a fi modalitatea poetica. Pictura ca dezvaluire si descoperire, soi de viziune mescalinica (de cīt razbate īn maruntimi) prin care ce s-ar zice simpla grafica, imagine neutra ori rece examen telquel-ist se preface īn lucrare de adevar (Geschehen der Wahrheit), insinuare īn adīncul ascuns al obiectului contemplat, īn sinea-i inimitabila.

Ion Dumitriu e un prieten, un devotat si un credincios al lemnului. Cine si-ar fi putut īnchipui ca sectiunea transversala a unui trunchi de copac detine atīta putere, eleganta, precizie si prestigiu! Īntru nimic inferioara reflectarii unui fragment de cer cu pulbere galactica īn arierplan. Solemnitate, orīnduiala si pulsatie energetica. Iar ochiul se apropie respectuos, sedus, delectat, cu teama de a nu fi cumva indiscret dar si hotarīt a privi fara sfiala. Fiecare sectiune e un univers totodata finit si infinit, o arie de sistematica si facatura, o vietate.

Si cei care nu-s prieteni din copilarie cu lemnul si copacul (neīntrerupt implicati īn mitica, simbolica si metafora omenirii) nu vor putea rezista, vor fi prinsi de tariile gazduite īn forme de viata vegetala superioara. Aceasta ne si demonstreaza pīnzele lui Ion Dumitriu: ca viata e forma, luare de forma, īntrupare īn cuante dinamice, īn stari ale aglutinarii, īn focare de fascinatie.

Un suflu de statornicie, continuitate si vechime strabate fapturile acestea bio-matematico-picturale, poemele acestea modest colorate ale īnfratirii cu unul din cei mai de temei ortaci ai omului de-a lungul protoistoriei si istoriei lui. Sa fie oare fratia aceasta spre amurgire? Sa fie amenintata īn chiar esenta ei? Ion Dumitriu depune marturie īn sprijinul unei sperante care e si o convingere: ca e de neclintit legatura dintre om si lemn nu numai īn peisajul romānesc ci si pe tot īntinsul planetei daruita cu minunile acestea ale neuniformitatii, robustetei si gratiei: lemnul, copacul, padurea.

Vizitati unul dintre tinuturile unde lemnului din arhaic si pīna acum i s-a adus necurmat prinos de recunostinta si īncredere, precum Vrancea, Rucarul, Maramuresul. Opriti-va īn dreptul portilor maramuresene, a bisericutelor de lemn, a caselor cu cerdac si priviti apoi plansele anatomice ale lui Ion Dumitriu. Veti percepe o indisolubilitate, va veti simti foarte aproape de una din cele mai specifice si mai īnduiosatoare ciudatenii ale trairii omului pe bogatul īn diversitati pamīnt: fidelitatea īn prietenie. Sectiuni transversale īn trunchiuri de copaci? Nu, īn misterioasa ectoplasma care uneste – pīna la extinctia celor doua specii – doua aspecte ale elanului vital īntr-un cosmos ce pare a fi īn cea mai mare parte a sa de gheata si de foc, unde nu stim daca arborele vietii a mai rasarit si-n alte puncte. Aici, la noi, desigur, da. Si bun, drept, emotionant lucru a facut Ion Dumitriu cutezīnd a scoate īn vileag pe calea cea mai directa – calea artei – textura launtrica a stravechiului nostru prieten, unicat si el, ca si noi, īn cīt ne este īngaduit sa vedem din severa tridimesionalitate.