Codrul,
dintotdeauna, a fost frate cu românul. Asadar lemnul.
Atractia exercitata de lemn asupra taranului
român nu se explica doar prin consideratii de ordin
economic si ecologic, intervine aici o certa afinitate
spirituala. Ca material de constructie si ornamente,
lemnul se prezinta cu însusiri osebite de ale tuturor
celorlalte. Ele tin de categoria fascinatoriului: lemnul e cald,
e prietenos, e smerit dar si august, si e mai ales viu.
De aceea cînd patrunzi într-o regiune în care
de precadere se bucura constructiile din lemn ori
pasesti într-o încapere unde pentru
faurirea obiectelor, uneltelor si podoabelor a fost folosit
de preferinta lemnul, simti de îndata
diferenta de intensitate radianta si chiar de aura.
Lemnul emana raze cu totul altele decît piatra ori metalul
(si stabileste, neîndoielnic, distante ca de la
cer la pamînt între el si materialele
plastice), raze discrete, învaluitoare, dotate cu
bunavointa, forta calorica si
comunicativitate.
Acei
care, ca mine (nascut în cuprinsul unei fabrici de
cherestea), au putut cunoaste de mici ispita lemnului vor
întelege usor de ce am fost captat de ultima
expozitie a pictorului Ion Dumitriu (sala Simeza din
Bucuresti, aprilie – mai 1987), cu închipuiri
îndreptate spre suri, fîn, iarba, paie –
componente ale decorului natural vizibil –, dar si cu
altele, majoritate, înfatisînd sectiuni
transversale în trunchiuri de copaci. Am întinerit pe loc
cu multe decenii, am verificat afirmatia lui Proust: cum ca
memoria noastra este în primul rînd olfactiva.
Mirosul întepator (si fara de seaman)
al rumegusului de dupa ploaie m-a înstapînit
si odata cu el fiinta întreaga mi-au
invadat-o vechile amintiri: stivele de scînduri, gramezile
de busteni, cuburile de lemn brut si de lemn lustruit,
ferastraiele, gaterele, palanele, basculele, maldarele de
scama lemnoasa. Curtea unei fabrici de cherestea (prevazuta
cu sine si vagonete), ce feerie pentru un suflet de copil!
Si îndepartatul rai, reconstituit, m-a petrecut în
vreme ce priveam pînzele lui Ion Dumitriu, îndragostit
si el de lemn, artist care cu neabatuta rabdare,
tacuta evlavie si nesabuita rîvna
a pictat pe cîteva zeci de pînze – tot ciclul "cap
de grinda" – sectiuni transversale în
trunchiuri de copaci.
Monotonie?
Obsesie? Limitare? Nu, dragoste, patima, lealitate; deplina
cunoastere a frumusetii si misterului salasluitoare
în partea cea mai intima si mai de taina a
copacului. Poezia nervurilor, geometria compunerilor savîrsite
de substranta vie, labirintul liniilor drepte si curbe,
mreaja cercurilor concentrice, dispersiunea punctiforma a sevei,
neepuizata complexitate a unor miniuniversuri nici unul la fel ca
celalalt. Iar în sensibilitatea si cugetul
receptorului: uimire si usoara ameteala
ce-si afla izvorul în privelistea de strasnica
rigoare si în slobodele salturi ale camerei de luat
vederi.
Pictura
ca stare poetica. Sectiunile acestea transversale sunt
stari poetice, impactul lor este producator de emotie
poetica, atentia pictorului se dovedeste, conform
retelei valéryene, a fi modalitatea poetica. Pictura
ca dezvaluire si descoperire, soi de viziune mescalinica
(de cît razbate în maruntimi) prin care ce
s-ar zice simpla grafica, imagine neutra ori rece examen
telquel-ist se preface în lucrare de adevar
(Geschehen der Wahrheit), insinuare în adîncul
ascuns al obiectului contemplat, în sinea-i inimitabila.
Ion
Dumitriu e un prieten, un devotat si un credincios al lemnului.
Cine si-ar fi putut închipui ca sectiunea
transversala a unui trunchi de copac detine atîta
putere, eleganta, precizie si prestigiu! Întru
nimic inferioara reflectarii unui fragment de cer cu
pulbere galactica în arierplan. Solemnitate, orînduiala
si pulsatie energetica. Iar ochiul se apropie
respectuos, sedus, delectat, cu teama de a nu fi cumva indiscret dar
si hotarît a privi fara sfiala.
Fiecare sectiune e un univers totodata finit si
infinit, o arie de sistematica si facatura,
o vietate.
Si
cei care nu-s prieteni din copilarie cu lemnul si copacul
(neîntrerupt implicati în mitica, simbolica si
metafora omenirii) nu vor putea rezista, vor fi prinsi de
tariile gazduite în forme de viata vegetala
superioara. Aceasta ne si demonstreaza pînzele
lui Ion Dumitriu: ca viata e forma, luare de forma,
întrupare în cuante dinamice, în stari ale
aglutinarii, în focare de fascinatie.
Un
suflu de statornicie, continuitate si vechime strabate
fapturile acestea bio-matematico-picturale, poemele acestea
modest colorate ale înfratirii cu unul din cei mai de
temei ortaci ai omului de-a lungul protoistoriei si istoriei
lui. Sa fie oare fratia aceasta spre amurgire? Sa
fie amenintata în chiar esenta ei? Ion Dumitriu
depune marturie în sprijinul unei sperante care e si
o convingere: ca e de neclintit legatura dintre om si
lemn nu numai în peisajul românesc ci si pe tot
întinsul planetei daruita cu minunile acestea ale
neuniformitatii, robustetei si gratiei:
lemnul, copacul, padurea.
Vizitati
unul dintre tinuturile unde lemnului din arhaic si pîna
acum i s-a adus necurmat prinos de recunostinta si
încredere, precum Vrancea, Rucarul, Maramuresul.
Opriti-va în dreptul portilor maramuresene,
a bisericutelor de lemn, a caselor cu cerdac si
priviti apoi plansele anatomice ale lui Ion Dumitriu. Veti
percepe o indisolubilitate, va veti simti foarte
aproape de una din cele mai specifice si mai înduiosatoare
ciudatenii ale trairii omului pe bogatul în
diversitati pamînt: fidelitatea în
prietenie. Sectiuni transversale în trunchiuri de copaci?
Nu, în misterioasa ectoplasma care uneste –
pîna la extinctia celor doua specii – doua
aspecte ale elanului vital într-un cosmos ce pare a fi în
cea mai mare parte a sa de gheata si de foc, unde nu
stim daca arborele vietii a mai rasarit si-n
alte puncte. Aici, la noi, desigur, da. Si bun, drept,
emotionant lucru a facut Ion Dumitriu cutezînd a
scoate în vileag pe calea cea mai directa – calea
artei – textura launtrica a stravechiului nostru
prieten, unicat si el, ca si noi, în cît ne
este îngaduit sa vedem din severa tridimesionalitate.