Vraja lemnului

Codrul, dintotdeauna, a fost frate cu românul. Asadar lemnul. Atractia exercitata de lemn asupra taranului român nu se explica doar prin consideratii de ordin economic si ecologic, intervine aici o certa afinitate spirituala. Ca material de constructie si ornamente, lemnul se prezinta cu însusiri osebite de ale tuturor celorlalte. Ele tin de categoria fascinatoriului: lemnul e cald, e prietenos, e smerit dar si august, si e mai ales viu. De aceea cînd patrunzi într-o regiune în care de precadere se bucura constructiile din lemn ori pasesti într-o încapere unde pentru faurirea obiectelor, uneltelor si podoabelor a fost folosit de preferinta lemnul, simti de îndata diferenta de intensitate radianta si chiar de aura. Lemnul emana raze cu totul altele decît piatra ori metalul (si stabileste, neîndoielnic, distante ca de la cer la pamînt între el si materialele plastice), raze discrete, învaluitoare, dotate cu bunavointa, forta calorica si comunicativitate.

Acei care, ca mine (nascut în cuprinsul unei fabrici de cherestea), au putut cunoaste de mici ispita lemnului vor întelege usor de ce am fost captat de ultima expozitie a pictorului Ion Dumitriu (sala Simeza din Bucuresti, aprilie – mai 1987), cu închipuiri îndreptate spre suri, fîn, iarba, paie – componente ale decorului natural vizibil –, dar si cu altele, majoritate, înfatisînd sectiuni transversale în trunchiuri de copaci. Am întinerit pe loc cu multe decenii, am verificat afirmatia lui Proust: cum ca memoria noastra este în primul rînd olfactiva. Mirosul întepator (si fara de seaman) al rumegusului de dupa ploaie m-a înstapînit si odata cu el fiinta întreaga mi-au invadat-o vechile amintiri: stivele de scînduri, gramezile de busteni, cuburile de lemn brut si de lemn lustruit, ferastraiele, gaterele, palanele, basculele, maldarele de scama lemnoasa. Curtea unei fabrici de cherestea (prevazuta cu sine si vagonete), ce feerie pentru un suflet de copil! Si îndepartatul rai, reconstituit, m-a petrecut în vreme ce priveam pînzele lui Ion Dumitriu, îndragostit si el de lemn, artist care cu neabatuta rabdare, tacuta evlavie si nesabuita rîvna a pictat pe cîteva zeci de pînze – tot ciclul "cap de grinda" – sectiuni transversale în trunchiuri de copaci.

Monotonie? Obsesie? Limitare? Nu, dragoste, patima, lealitate; deplina cunoastere a frumusetii si misterului salasluitoare în partea cea mai intima si mai de taina a copacului. Poezia nervurilor, geometria compunerilor savîrsite de substranta vie, labirintul liniilor drepte si curbe, mreaja cercurilor concentrice, dispersiunea punctiforma a sevei, neepuizata complexitate a unor miniuniversuri nici unul la fel ca celalalt. Iar în sensibilitatea si cugetul receptorului: uimire si usoara ameteala ce-si afla izvorul în privelistea de strasnica rigoare si în slobodele salturi ale camerei de luat vederi.

Pictura ca stare poetica. Sectiunile acestea transversale sunt stari poetice, impactul lor este producator de emotie poetica, atentia pictorului se dovedeste, conform retelei valéryene, a fi modalitatea poetica. Pictura ca dezvaluire si descoperire, soi de viziune mescalinica (de cît razbate în maruntimi) prin care ce s-ar zice simpla grafica, imagine neutra ori rece examen telquel-ist se preface în lucrare de adevar (Geschehen der Wahrheit), insinuare în adîncul ascuns al obiectului contemplat, în sinea-i inimitabila.

Ion Dumitriu e un prieten, un devotat si un credincios al lemnului. Cine si-ar fi putut închipui ca sectiunea transversala a unui trunchi de copac detine atîta putere, eleganta, precizie si prestigiu! Întru nimic inferioara reflectarii unui fragment de cer cu pulbere galactica în arierplan. Solemnitate, orînduiala si pulsatie energetica. Iar ochiul se apropie respectuos, sedus, delectat, cu teama de a nu fi cumva indiscret dar si hotarît a privi fara sfiala. Fiecare sectiune e un univers totodata finit si infinit, o arie de sistematica si facatura, o vietate.

Si cei care nu-s prieteni din copilarie cu lemnul si copacul (neîntrerupt implicati în mitica, simbolica si metafora omenirii) nu vor putea rezista, vor fi prinsi de tariile gazduite în forme de viata vegetala superioara. Aceasta ne si demonstreaza pînzele lui Ion Dumitriu: ca viata e forma, luare de forma, întrupare în cuante dinamice, în stari ale aglutinarii, în focare de fascinatie.

Un suflu de statornicie, continuitate si vechime strabate fapturile acestea bio-matematico-picturale, poemele acestea modest colorate ale înfratirii cu unul din cei mai de temei ortaci ai omului de-a lungul protoistoriei si istoriei lui. Sa fie oare fratia aceasta spre amurgire? Sa fie amenintata în chiar esenta ei? Ion Dumitriu depune marturie în sprijinul unei sperante care e si o convingere: ca e de neclintit legatura dintre om si lemn nu numai în peisajul românesc ci si pe tot întinsul planetei daruita cu minunile acestea ale neuniformitatii, robustetei si gratiei: lemnul, copacul, padurea.

Vizitati unul dintre tinuturile unde lemnului din arhaic si pîna acum i s-a adus necurmat prinos de recunostinta si încredere, precum Vrancea, Rucarul, Maramuresul. Opriti-va în dreptul portilor maramuresene, a bisericutelor de lemn, a caselor cu cerdac si priviti apoi plansele anatomice ale lui Ion Dumitriu. Veti percepe o indisolubilitate, va veti simti foarte aproape de una din cele mai specifice si mai înduiosatoare ciudatenii ale trairii omului pe bogatul în diversitati pamînt: fidelitatea în prietenie. Sectiuni transversale în trunchiuri de copaci? Nu, în misterioasa ectoplasma care uneste – pîna la extinctia celor doua specii – doua aspecte ale elanului vital într-un cosmos ce pare a fi în cea mai mare parte a sa de gheata si de foc, unde nu stim daca arborele vietii a mai rasarit si-n alte puncte. Aici, la noi, desigur, da. Si bun, drept, emotionant lucru a facut Ion Dumitriu cutezînd a scoate în vileag pe calea cea mai directa – calea artei – textura launtrica a stravechiului nostru prieten, unicat si el, ca si noi, în cît ne este îngaduit sa vedem din severa tridimesionalitate.