Un poet al spatiilor agreste

La cea de-a cincisprezecea expozitie personala (galeria Simeza, 1995), Ion Dumitriu se gaseste īntr-o situatie oarecum paradoxala: desi īntreaga sa activitate traseaza contururile unei opere īnchegate, rasplatite cu premii īn tara si īn strainatate, plimbate prin importante galerii europene, perceptia sa, atīt īn rīndul opiniei largi, cīt si īn acela al specialistilor, nu este nici pe departe una bine articulata. Prin expozitiile sale s-a trecut cu o oarecare graba, iar judecatile critice, īn cea mai mare parte a lor, n-au depasit un anumit prag al lejeritatii lecturii si al frivolitatii de ton sau, la polul opus, al verbiajului teapan si al peroratiei pseudometafizice. Si īn parte lucrurile sīnt explicabile, pentru ca pictura lui Dumitriu ofera un prim nivel, acela de contact, care pare a epuiza subiectul fara a mai fi nevoie de insistente sau de reveniri. Pictorul foloseste un limbaj lapidar – culoarea si forma traiesc īn regimul normal al propriilor identitati –, un limbaj care nu are vocatia si nici deprinderea de a īnscena ambiguitati. Dar tocmai aceasta comunicare neechivoca, aceasta rigoare a formulei de adresare, creeaza nebanuite dificultati de apropiere. Si de aici au generat toate erorile de lectura si viciile de situare. Prima eroare, care atrage dupa sine un sir de inadecvari, este asocierea tacita a picturii lui Dumitriu cu pictura lui Bernea. Ceea ce face posibila aceasta apropiere este un simplu element exterior, de pura administrare a creatiei, care nu are nici o relevanta īn planurile profunde ale picturii sale: si anume organizarea īn cicluri. Deal, Hrana, Prapori etc. la Bernea, Sura, Capete de grinda etc. la Dumitriu pot genera ideea unei anume simetrii, dar care īl situeaza pe Bernea, prin natura lucrurilor, īntr-o privilegiata situatie de anterioritate. Dumitriu vine fatalmente dupa si actul sau poate fi lesne īnteles ca reflex, ca īnscriere īntr-un scenariu deja prefigurat. Dar pentru o comunicare adecvata cu pictura lui Dumitriu, prejudecata privirii sale īn apropiere de Bernea trebuie din capul locului risipita. Atīt ca temperament, cīt si ca viziune artistica si ca modalitati de situare fata de actul picturii, īntre Bernea si Dumitriu exista o distanta uriasa. Primul este o fire artistica nelinistita, o constiinta setoasa de absolutul picturii, de la experimentul cel mai īndraznet si pīna la rememorarea formelor traditionale si la recuperarea unui anumit tip de caducitate. Un avīnt romantic si pagīn se preschimba īn imperativ al marturisirii si īn melos liturgic. Cel de-al doilea ilustreaza, din contra, tipul artistului interiorizat, solitar si contemplativ, acoperind cu destula rigoare ceea ce īntelegem īndeobste prin modelul clasic. Ciclurile lui Bernea sīnt modalitati de a īnfrīnge, pe spatii bine dimensionate, ofensiva unei lumi īn plina expansiune, pe cīnd ciclurile lui Dumitriu ritmeaza un discurs fluid, circumscris unei obsesii unice, dar īn permanenta stare de regenerare. Īn recenta sa expozitie, care este si cea mai importanta de pīna acum, lucrurile se limpezesc de la sine si īl aseaza pe Dumitriu īntr-un univers care-l defineste īn mod fundamental. Fascinat de obiecte si de materialitatea lor, el īsi alege acele motive care īi permit concomitent descrierea globala si privirea analitica. Īn cea mai mare parte ele sīnt obiecte deja investite cu o semnificatie, cu o identitate si cu o anumita calitate morala. Decontextualizate prin absorbtia lor īn conventia tabloului, odihnind solitare pe ample fonduri neutre, ele se recontextualizeaza īn actul privirii, printr-o suma de complicitati cu ochiul si prin instantaneele provocari ale memoriei. Grapa, jugul, daracul, strecuratoarea, covata, pielea īntinsa la uscat, peretele de bīrne etc., oferite īn cea mai pura forma a expresiei lor, dobīndesc o subita polivalenta fara sa-si piarda vreo clipa limpezimea. Ele invoca īn acelasi timp: 1) structuri plastice care permit o maxima organizare a limbajului; 2) obiectele care au servit drept model si 3) nenumaratele determinari care le definesc functia si le califica simbolic si moral. Prin reprezentare este invocata, īntr-o varianta aproape aseptica, o lume rurala īmpinsa pīna la marginea mitului. Dar Dumitriu nu este propriu-zis un pictor al satului, el nu investigheaza specificitati, nu cauta atmosfera si nici nu contureaza psihologii. Satul lui ramīne doar o constructie mentala, un extract aproape livresc dintr-o inepuizabila memorie colectiva. Extinzīnd aria de cuprindere a acestui spatiu, care nu este decīt o forma de reprezentare a elementarului, pictorul mai aduce cīteva elemente de identificare. Sub pretextul unor naturi statice si al unor compozitii īn peisaj, el nu face decīt sa-si precizeze habitatul cultural si sa-si alimenteze visul edenic care se leaga de reprezentarea lumii tangibile, a terestrului. Naturile moarte tratate hiperrealist, un mar supradimensionat a carui solitudine plastica invoca pictura metafizica, un peisaj īn tonalitati sumbre, fara lumina interioara sau purtata, dar care contine conturul unei siluete umane – īn fapt, o umbra evanescenta care poate fi a privitorului īnsusi – sīnt tot atītea modalitati de a ramifica aceasta lume a satului prin manipularea elementelor sale constitutive. Si pentru ca pamīntul este elementul esential īn pictura sa, Ion Dumitriu īsi prelungeste discursul sau htonic īn cīteva naturi statice care se sprijina pe roadele depline ale pamīntului (sau ale subpamīntului): cartoful si sfecla. Surprinse īn stare germinativa, la limita putrefactiei, aceste depozitare de energii telurice, invocate prin imaginea lor, completeaza portretul lui Dumitriu ca pictor si poet al spatiilor agreste. Unul īmpacat cu sine si la fel de autentic pe cīt de mare īi este discretia.