Ion
Dumitriu este un pictor al bucuriilor simple, al claritatii,
si distinctiei ideilor si sentimentelor, apanajul
dintotdeauna al trairilor autentice. Într-o lume
sofisticata, de o tehnologie înca nedomesticita,
pentru ca înca superficial cunoscuta, în
care aberantul se da si este luat drept fantastic, el se
opreste cu ochii larg deschisi în fata unor
ferestre si porti de case si suri de tara,
a unor care de fîn de dimensiuni ireale de reale ce sînt,
grinzi îmbinîndu-se ca o întrepatrundere de
lumi, roti de car razimate parca de un gard al
vesniciei, coline cu pomi fagaduiti si
drumuri care duc din si înspre tine însuti
în acelasi timp.
Nu-l
vezi nicaieri în întregime si totusi îl
simti pretutindeni cum simti mai acut prezenta umana,
în apasatoarea singuratate a unor lucruri si
locuri, de unde oamenii au plecat de acasa. Au plecat, dar nu
fara întoarcere. Iata, s-au si întors.
Ochiul si auzul îi presimt, deopotriva în
freamatul tacut al ferestrelor si portilor, în
spatele carora se odihneste vesnicia, care a început
(daca se poate spune, aici, da) în fata lor. Cum si
de ce sa se desparta de ele, de aceste simboluri directe
ale realitatii primordiale, ale constiintei si
sensibilitatii?
Cum
si de ce sa se desparta de real, cînd
acesta este locul în care imaginarul se ascunde si
reveleaza în acelasi timp? De ce sa le desparta
si sa le cultive separat, cînd ele sînt
inextricabil îmbinate cu muchiile caselor, în care se
adaposteste gîndul odata cu trupul?
Prin
tot ce face, pictorul ne spune, cu împacata
claritate, ca nu are de ce.
Exista
o înalta si grava neliniste, dar cît
de binefacatoare, în aceasta luminoasa
împacare cu sine pe care ne-o daruie.