[Text de catalog – expozitia din 1984, Galeria Simeza Bucuresti]

Ion Dumitriu este un pictor al bucuriilor simple, al claritatii, si distinctiei ideilor si sentimentelor, apanajul dintotdeauna al trairilor autentice. Īntr-o lume sofisticata, de o tehnologie īnca nedomesticita, pentru ca īnca superficial cunoscuta, īn care aberantul se da si este luat drept fantastic, el se opreste cu ochii larg deschisi īn fata unor ferestre si porti de case si suri de tara, a unor care de fīn de dimensiuni ireale de reale ce sīnt, grinzi īmbinīndu-se ca o īntrepatrundere de lumi, roti de car razimate parca de un gard al vesniciei, coline cu pomi fagaduiti si drumuri care duc din si īnspre tine īnsuti īn acelasi timp.

Nu-l vezi nicaieri īn īntregime si totusi īl simti pretutindeni cum simti mai acut prezenta umana, īn apasatoarea singuratate a unor lucruri si locuri, de unde oamenii au plecat de acasa. Au plecat, dar nu fara īntoarcere. Iata, s-au si īntors. Ochiul si auzul īi presimt, deopotriva īn freamatul tacut al ferestrelor si portilor, īn spatele carora se odihneste vesnicia, care a īnceput (daca se poate spune, aici, da) īn fata lor. Cum si de ce sa se desparta de ele, de aceste simboluri directe ale realitatii primordiale, ale constiintei si sensibilitatii?

Cum si de ce sa se desparta de real, cīnd acesta este locul īn care imaginarul se ascunde si reveleaza īn acelasi timp? De ce sa le desparta si sa le cultive separat, cīnd ele sīnt inextricabil īmbinate cu muchiile caselor, īn care se adaposteste gīndul odata cu trupul?

Prin tot ce face, pictorul ne spune, cu īmpacata claritate, ca nu are de ce.

Exista o īnalta si grava neliniste, dar cīt de binefacatoare, īn aceasta luminoasa īmpacare cu sine pe care ne-o daruie.