[Text de catalog – expozitia din 1984, Galeria Simeza Bucuresti]

Ion Dumitriu este un pictor al bucuriilor simple, al claritatii, si distinctiei ideilor si sentimentelor, apanajul dintotdeauna al trairilor autentice. Într-o lume sofisticata, de o tehnologie înca nedomesticita, pentru ca înca superficial cunoscuta, în care aberantul se da si este luat drept fantastic, el se opreste cu ochii larg deschisi în fata unor ferestre si porti de case si suri de tara, a unor care de fîn de dimensiuni ireale de reale ce sînt, grinzi îmbinîndu-se ca o întrepatrundere de lumi, roti de car razimate parca de un gard al vesniciei, coline cu pomi fagaduiti si drumuri care duc din si înspre tine însuti în acelasi timp.

Nu-l vezi nicaieri în întregime si totusi îl simti pretutindeni cum simti mai acut prezenta umana, în apasatoarea singuratate a unor lucruri si locuri, de unde oamenii au plecat de acasa. Au plecat, dar nu fara întoarcere. Iata, s-au si întors. Ochiul si auzul îi presimt, deopotriva în freamatul tacut al ferestrelor si portilor, în spatele carora se odihneste vesnicia, care a început (daca se poate spune, aici, da) în fata lor. Cum si de ce sa se desparta de ele, de aceste simboluri directe ale realitatii primordiale, ale constiintei si sensibilitatii?

Cum si de ce sa se desparta de real, cînd acesta este locul în care imaginarul se ascunde si reveleaza în acelasi timp? De ce sa le desparta si sa le cultive separat, cînd ele sînt inextricabil îmbinate cu muchiile caselor, în care se adaposteste gîndul odata cu trupul?

Prin tot ce face, pictorul ne spune, cu împacata claritate, ca nu are de ce.

Exista o înalta si grava neliniste, dar cît de binefacatoare, în aceasta luminoasa împacare cu sine pe care ne-o daruie.