Un experiment valoros – Scoala de la Poiana Marului

Nu departe de Brasov, se afla un sat frecventat de pictori. Satul se cheama Poiana Marului si a fost ales pentru rigoarea arhetipala a locurilor si constructiilor de cītiva artisti, a caror opera s-a impus apoi printr-o īndīrjita disciplina interioara, sensibilitate la arhaic si talent evocator. Geografia zonei slujeste filosofia spatiului blagian; si daca pictorii īn chestiune n-au pornit-o spre īncoace, urmare unor lecturi din marele poet, intuitia totusi i-a purtat, cum se īntīmpla adesea cu creatorii autentici, la unul dintre cele mai armonioase peisaje rurale. Pe Lucian Blaga ei trebuie sa-l fi descoperit, īn chip paradoxal, datorita blīndei valurimi a Poienii Marului, piscurilor tocite ce strajuiesc asezarea si a ideii de ancestral cuprinsa īn toate: obiecte, case si suri, port, ritm biologic.

Ion Dumitriu (n. 1943 la Galati) este, alaturi de Teodor Rusu, Teodor Moraru si Horia Bernea, pictorul care a transformat niste impresii īn concept pictural. Īn catalogul recentei expozitii de la Simeza, unde a prezentat 45 de lucrari īn ulei realizate īntre anii 1977 – 1982, Ion Dumitriu retine ca merit biografic faptul ca, īncepīnd din 1971, a avut īn fiecare vara "perioade de studiu īn natura". De altfel, multe din pīnzele aduse la Simeza sīnt socotite de artist "Studii", ecorseuri ale vizibilului. Sigur, pictura lui Ion Dumitriu e realista, numai ca devotamentul fata de motiv nu-i niciodata fotografic si daca socotim lupta cu aceasta notiune a generatiei din care face parte, precum si deschiderea critica ce i-au adus-o studiile de muzeologie la Institutul "Nicolae Grigorescu", sīntem avertizati īndeajuns asupra capcanei ce ni se īntinde. (Trebuie sa ne amintim neaparat tabloul lui Magritte imaginīnd o pipa, tablou pe care belgianul scria cu pensula, cu o detasare programatica, "Aceasta nu este o pipa!").

Iata, spre exemplu, studiul de "poarta", seria de "porti", mai bine-zis – o tema care e departe de a se numi generoasa si din care Ion Dumitriu izbuteste pīnze memorabile. Portile, Surile, Zidurile, reluate obsesiv si cu o bucurie a noului la care luam aminte, ar putea fi prilej de cercetare a sarpantelor compozitionale pentru orice īmpatimit al geometriei. Ion Dumitriu stie sa vada īntregul īn parte. Pictura cītorva pietre de temelie īntr-un perete vechi e ocazia, de fapt, a unui subtil demers teoretic. Pictorul vrea sa ne spuna ca materialitatea, īn sine, nu-i interesanta. Ea ne intereseaza numai atunci cīnd dezvaluie un tip de convietuire om-natura.

Īntelegem mai bine cazul artistic al lui Ion Dumitriu īn naturile statice reprezentīnd Mere īn trocuta, Cartofi īncoltiti, vase cu fructe īn anturajul unor lucruri iesite direct din barda tīmplarului. Poiana Marului, nu-i, de buna seama, Muzeul satului, dar multe din bunurile gospodariilor ei pot sta īn Muzeul satului. Este ceea ce observa īn profunzime Ion Dumitriu si ce īl apropie, ca metoda, de opera unor Horia Bernea, Teodor Moraru, Teodor Rusu.

Mai trebuie spus ca desi aventura de vara a celor cītiva pictori cu orasul, orice s-ar zice, īn sīnge, a primit numele de scoala ori grupare, scoala n-are si un sef. E vorba de afectiuni elective manifestate, concretizate pe o suma de teme īnca putin batute. Satul este, pentru multi artisti, un loc de mīntuire pentru ruralismul lor fara īntoarcere. Īn pictura scolii de la Poiana Marului, satul e puterea a tot ce se īntreprinde. Pentru ca acesti artisti nu se simt datori, ci numai angajati ai unei mari nevoi de durabil si clar: din pīnzele lor nu razbate nici un dram de melancolie. Imaginile sīnt viguroase, sobre, esentializate.