Un experiment valoros – Scoala de la Poiana Marului

Nu departe de Brasov, se afla un sat frecventat de pictori. Satul se cheama Poiana Marului si a fost ales pentru rigoarea arhetipala a locurilor si constructiilor de cîtiva artisti, a caror opera s-a impus apoi printr-o îndîrjita disciplina interioara, sensibilitate la arhaic si talent evocator. Geografia zonei slujeste filosofia spatiului blagian; si daca pictorii în chestiune n-au pornit-o spre încoace, urmare unor lecturi din marele poet, intuitia totusi i-a purtat, cum se întîmpla adesea cu creatorii autentici, la unul dintre cele mai armonioase peisaje rurale. Pe Lucian Blaga ei trebuie sa-l fi descoperit, în chip paradoxal, datorita blîndei valurimi a Poienii Marului, piscurilor tocite ce strajuiesc asezarea si a ideii de ancestral cuprinsa în toate: obiecte, case si suri, port, ritm biologic.

Ion Dumitriu (n. 1943 la Galati) este, alaturi de Teodor Rusu, Teodor Moraru si Horia Bernea, pictorul care a transformat niste impresii în concept pictural. În catalogul recentei expozitii de la Simeza, unde a prezentat 45 de lucrari în ulei realizate între anii 1977 – 1982, Ion Dumitriu retine ca merit biografic faptul ca, începînd din 1971, a avut în fiecare vara "perioade de studiu în natura". De altfel, multe din pînzele aduse la Simeza sînt socotite de artist "Studii", ecorseuri ale vizibilului. Sigur, pictura lui Ion Dumitriu e realista, numai ca devotamentul fata de motiv nu-i niciodata fotografic si daca socotim lupta cu aceasta notiune a generatiei din care face parte, precum si deschiderea critica ce i-au adus-o studiile de muzeologie la Institutul "Nicolae Grigorescu", sîntem avertizati îndeajuns asupra capcanei ce ni se întinde. (Trebuie sa ne amintim neaparat tabloul lui Magritte imaginînd o pipa, tablou pe care belgianul scria cu pensula, cu o detasare programatica, "Aceasta nu este o pipa!").

Iata, spre exemplu, studiul de "poarta", seria de "porti", mai bine-zis – o tema care e departe de a se numi generoasa si din care Ion Dumitriu izbuteste pînze memorabile. Portile, Surile, Zidurile, reluate obsesiv si cu o bucurie a noului la care luam aminte, ar putea fi prilej de cercetare a sarpantelor compozitionale pentru orice împatimit al geometriei. Ion Dumitriu stie sa vada întregul în parte. Pictura cîtorva pietre de temelie într-un perete vechi e ocazia, de fapt, a unui subtil demers teoretic. Pictorul vrea sa ne spuna ca materialitatea, în sine, nu-i interesanta. Ea ne intereseaza numai atunci cînd dezvaluie un tip de convietuire om-natura.

Întelegem mai bine cazul artistic al lui Ion Dumitriu în naturile statice reprezentînd Mere în trocuta, Cartofi încoltiti, vase cu fructe în anturajul unor lucruri iesite direct din barda tîmplarului. Poiana Marului, nu-i, de buna seama, Muzeul satului, dar multe din bunurile gospodariilor ei pot sta în Muzeul satului. Este ceea ce observa în profunzime Ion Dumitriu si ce îl apropie, ca metoda, de opera unor Horia Bernea, Teodor Moraru, Teodor Rusu.

Mai trebuie spus ca desi aventura de vara a celor cîtiva pictori cu orasul, orice s-ar zice, în sînge, a primit numele de scoala ori grupare, scoala n-are si un sef. E vorba de afectiuni elective manifestate, concretizate pe o suma de teme înca putin batute. Satul este, pentru multi artisti, un loc de mîntuire pentru ruralismul lor fara întoarcere. În pictura scolii de la Poiana Marului, satul e puterea a tot ce se întreprinde. Pentru ca acesti artisti nu se simt datori, ci numai angajati ai unei mari nevoi de durabil si clar: din pînzele lor nu razbate nici un dram de melancolie. Imaginile sînt viguroase, sobre, esentializate.