Schita de portret

Atelier 14. Daca ai fost o data în atelierul lui Ion Dumitriu nu mai e nevoie sa ti se explice a doua oara cum poti ajunge sus prin labirintul de culoare si scari. Pictorul se bucura de o multime de prieteni si admiratori, dar vizitele se anunta prin telefon. Atelierul înseamna înainte de toate lucru zilnic, meditatie, studiu, cautare, lectura. Dupa aceea vin discutiile, polemicile cordiale, parerile, marturisirile. Timpul e limitat, e calculat, pentru ca Ion Dumitriu trebuie sa fie zilnic prezent si la orele de curs.

Artistul e înalt, subtire, alert, deschis, ironic, jovial, spontan, deloc profesoral în ciuda profesorului de exceptie (vezi Radu Petrescu – Parul Berenicei – consideratii despre desenele copiilor de la Scoala Generala nr. 162) ce se ascunde sub usoara aparenta boema. Poarta blugi, ghete usoare si pulovere simple de lîna, fumeaza mult, nu-si gaseste locul, se misca repede, dar nu face exces de cuvinte. Atelierul e placut, intim, luminos, incredibil de ordonat. Pe pereti sînt rafturi cu carti si albume, panouri cu fotografii, icoane pe sticla, doua-trei afise, pe etajere stau raspîndite într-o dezordine calculata obiecte vechi, bizare, pietre, vaze cu flori uscate, teancuri de poze, vase cu pensule, cutii de culori.

Pictorul pune un disc, te îmbie cu o cana de ceai gruzin (ultima calatorie de documentare a facut-o în toamna lui ’81 în Uniunea Sovietica), îti arata desenele copiilor cu care lucreaza, cataloage din expozitiile prietenilor, reproduceri, încercarile lui Radu (fiul sau de 8 ani), fotografii, albume. Dar nerabdarea curiosului se poate dovedi si nemotivata, pentru ca Ion Dumitriu pare întotdeauna sa scape din vedere lucrul esential: propria sa pictura. Pictorul nu vorbeste despre sine nu dintr-un exces de modestie. Despre sine vorbesc propriile sale tablouri pentru vederea carora te invita în cele din urma în pod. Nu lipsa spatiului îl face sa le tina acolo, ci o fireasca discretie care vine din pretuirea artei. Daca Ion Dumitriu s-a hotarît sa-ti arate ce lucreaza, acesta e semnul sigur al unui început de prietenie.

Afli ca în curînd pictorul va deschide si cea de-a patra expozitie personala. De aceea pînzele sînt grupate, dupa niste criterii pe care le descoperi repede, în rafturi si pe lînga pereti, în vederea alegerii. Întelegi ca expozitia nu este o simpla dispunere succesiva de imagini, ci, înainte de toate, un spatiu care trebuie sa vorbeasca despre o conceptie unica, despre un demers unitar. Si vei vedea un copil adormit în iarba, care, desi aproape hiperrealist lucrat, îti aminteste prin atmosfera metafizica tablourilor lui De Chirico, apoi, pe un fond de neguri albe, un deal destelenit, cu un car taranesc si alaturi un copil maturizat înainte de vreme, vei vedea cîteva trocute cu pîini sau cu mere si sfecle, serii de suri (pereti, acoperisuri, porti, constructii în peisaj), mai multe pînze cu cartofi încoltiti, peisaje, tablouri cu flori, lanuri, pajisti, case, capite de fîn si copaci. Despre frumusetea si functionalitatea unei constructii rurale pictorul îti poate vorbi oricînd si oricît. Integrarea omului si a obiectelor sale în spatiul natural îl preocupa în aceeasi masura ca si pe Horia Bernea si Teodor Rusu, pictori cu atitudinea carora se simte solidar.

La Poiana Marului Ion Dumitriu picteaza si fotografiaza. Dar fotografiile sale nu sînt simple documente aide-mémoire. De cele mai multe ori fotografia si pînza sînt imagini complementare ale unui fragment de lume. Dupa experientele nu întotdeauna fructuoase ale artei abstracte, pictorul de azi trebuie sa revina la figurativ, pentru a redescoperi cu un ochi proaspat si viu concretetea lumii, materialitatea lucrurilor, dar si insolitul, misterul, poezia ascunsa a fiecarei imagini. Cam asta întelegi din ceea ce Ion Dumitriu refuza sa-ti spuna altfel decît prin subiect, forma, culoare. Descoperirea lumii prin traire si experiente la fata locului aduce cu sine si o revelatie a formelor uitate sau ignorate. Invariantele formale naturale sau ale civilizatiei materiale pot fi scoase mai bine în evidenta prin construirea unor ansambluri seriale în care perspectivele, pozitiile, dimensiunile, contextele dau aceluiasi obiect semnificatii diferite. Tablourile lui Ion Dumitriu nu sînt impresii, ci studii, nu sînt imagini închise, ci semne ale unei actiuni experimentale într-un macrocosm infinit. Obiectul nu este întotdeuna acelasi pentru ca lumina, anotimpul, culoarea, atmosfera nu sînt întotdeuna aceleasi. Abia retinuta spontaneitate care transpare din tablourile pictorului este efectul unei profunde disponibilitati senzoriale si tehnice. Raportul artistului cu subiectul sau nu este nici cerebral nici neutru. Lucrînd în atelierul sau din Bucuresti, pictorul respira aerul peisajului pe care îl materializeaza. Alb-negrul fotografiei pe care o are alaturi nu spune mai nimic despre ce a retinut si învatat sufletul si ochiul interior. Fotografia te ajuta sa vezi, în pictura pui ceea ce ai trait. Existenta artistului – o forma neîntrerupta de studiu a unei anumite realitati. Participarea lui Ion Dumitriu, din 1973 încoace, la aproape toate expozitiile programatice de grup nu este, asadar, deloc întîmplatoare. Ultima sa prezenta este la marea expozitie organizata la Timisoara – Studiul II (omul si natura – locul si lucrurile) în 1981, unde a expus tablouri si fotografii lucrate la Poiana Marului, topos sufletesc si estetic de care se simte tot mai puternic legat.