Schita de portret

Atelier 14. Daca ai fost o data īn atelierul lui Ion Dumitriu nu mai e nevoie sa ti se explice a doua oara cum poti ajunge sus prin labirintul de culoare si scari. Pictorul se bucura de o multime de prieteni si admiratori, dar vizitele se anunta prin telefon. Atelierul īnseamna īnainte de toate lucru zilnic, meditatie, studiu, cautare, lectura. Dupa aceea vin discutiile, polemicile cordiale, parerile, marturisirile. Timpul e limitat, e calculat, pentru ca Ion Dumitriu trebuie sa fie zilnic prezent si la orele de curs.

Artistul e īnalt, subtire, alert, deschis, ironic, jovial, spontan, deloc profesoral īn ciuda profesorului de exceptie (vezi Radu Petrescu – Parul Berenicei – consideratii despre desenele copiilor de la Scoala Generala nr. 162) ce se ascunde sub usoara aparenta boema. Poarta blugi, ghete usoare si pulovere simple de līna, fumeaza mult, nu-si gaseste locul, se misca repede, dar nu face exces de cuvinte. Atelierul e placut, intim, luminos, incredibil de ordonat. Pe pereti sīnt rafturi cu carti si albume, panouri cu fotografii, icoane pe sticla, doua-trei afise, pe etajere stau raspīndite īntr-o dezordine calculata obiecte vechi, bizare, pietre, vaze cu flori uscate, teancuri de poze, vase cu pensule, cutii de culori.

Pictorul pune un disc, te īmbie cu o cana de ceai gruzin (ultima calatorie de documentare a facut-o īn toamna lui ’81 īn Uniunea Sovietica), īti arata desenele copiilor cu care lucreaza, cataloage din expozitiile prietenilor, reproduceri, īncercarile lui Radu (fiul sau de 8 ani), fotografii, albume. Dar nerabdarea curiosului se poate dovedi si nemotivata, pentru ca Ion Dumitriu pare īntotdeauna sa scape din vedere lucrul esential: propria sa pictura. Pictorul nu vorbeste despre sine nu dintr-un exces de modestie. Despre sine vorbesc propriile sale tablouri pentru vederea carora te invita īn cele din urma īn pod. Nu lipsa spatiului īl face sa le tina acolo, ci o fireasca discretie care vine din pretuirea artei. Daca Ion Dumitriu s-a hotarīt sa-ti arate ce lucreaza, acesta e semnul sigur al unui īnceput de prietenie.

Afli ca īn curīnd pictorul va deschide si cea de-a patra expozitie personala. De aceea pīnzele sīnt grupate, dupa niste criterii pe care le descoperi repede, īn rafturi si pe līnga pereti, īn vederea alegerii. Īntelegi ca expozitia nu este o simpla dispunere succesiva de imagini, ci, īnainte de toate, un spatiu care trebuie sa vorbeasca despre o conceptie unica, despre un demers unitar. Si vei vedea un copil adormit īn iarba, care, desi aproape hiperrealist lucrat, īti aminteste prin atmosfera metafizica tablourilor lui De Chirico, apoi, pe un fond de neguri albe, un deal destelenit, cu un car taranesc si alaturi un copil maturizat īnainte de vreme, vei vedea cīteva trocute cu pīini sau cu mere si sfecle, serii de suri (pereti, acoperisuri, porti, constructii īn peisaj), mai multe pīnze cu cartofi īncoltiti, peisaje, tablouri cu flori, lanuri, pajisti, case, capite de fīn si copaci. Despre frumusetea si functionalitatea unei constructii rurale pictorul īti poate vorbi oricīnd si oricīt. Integrarea omului si a obiectelor sale īn spatiul natural īl preocupa īn aceeasi masura ca si pe Horia Bernea si Teodor Rusu, pictori cu atitudinea carora se simte solidar.

La Poiana Marului Ion Dumitriu picteaza si fotografiaza. Dar fotografiile sale nu sīnt simple documente aide-mémoire. De cele mai multe ori fotografia si pīnza sīnt imagini complementare ale unui fragment de lume. Dupa experientele nu īntotdeauna fructuoase ale artei abstracte, pictorul de azi trebuie sa revina la figurativ, pentru a redescoperi cu un ochi proaspat si viu concretetea lumii, materialitatea lucrurilor, dar si insolitul, misterul, poezia ascunsa a fiecarei imagini. Cam asta īntelegi din ceea ce Ion Dumitriu refuza sa-ti spuna altfel decīt prin subiect, forma, culoare. Descoperirea lumii prin traire si experiente la fata locului aduce cu sine si o revelatie a formelor uitate sau ignorate. Invariantele formale naturale sau ale civilizatiei materiale pot fi scoase mai bine īn evidenta prin construirea unor ansambluri seriale īn care perspectivele, pozitiile, dimensiunile, contextele dau aceluiasi obiect semnificatii diferite. Tablourile lui Ion Dumitriu nu sīnt impresii, ci studii, nu sīnt imagini īnchise, ci semne ale unei actiuni experimentale īntr-un macrocosm infinit. Obiectul nu este īntotdeuna acelasi pentru ca lumina, anotimpul, culoarea, atmosfera nu sīnt īntotdeuna aceleasi. Abia retinuta spontaneitate care transpare din tablourile pictorului este efectul unei profunde disponibilitati senzoriale si tehnice. Raportul artistului cu subiectul sau nu este nici cerebral nici neutru. Lucrīnd īn atelierul sau din Bucuresti, pictorul respira aerul peisajului pe care īl materializeaza. Alb-negrul fotografiei pe care o are alaturi nu spune mai nimic despre ce a retinut si īnvatat sufletul si ochiul interior. Fotografia te ajuta sa vezi, īn pictura pui ceea ce ai trait. Existenta artistului – o forma neīntrerupta de studiu a unei anumite realitati. Participarea lui Ion Dumitriu, din 1973 īncoace, la aproape toate expozitiile programatice de grup nu este, asadar, deloc īntīmplatoare. Ultima sa prezenta este la marea expozitie organizata la Timisoara – Studiul II (omul si natura – locul si lucrurile) īn 1981, unde a expus tablouri si fotografii lucrate la Poiana Marului, topos sufletesc si estetic de care se simte tot mai puternic legat.