Poveste de iarna [Text de catalog – expozitia din 1993, Bistrita]

În notitele prin care Mihai Ispir pregatea textul (nefinalizat din pricina plecarii criticului) pentru catalogul personalei Ion Dumitriu din 1990, am vazut numele lui Tarkovski. Stimulul a functionat – altfel, poate, pentru mine, decît în gîndul lui Mihai Ispir – si mi-am amintit o secventa coplesitoare din Solaris: calatorind departe de Pamînt, personajele regasesc Planeta Omului privind o reproducere dupa Vînatorii pe zapada de Bruegel; travelling-ul pe detalii al aparatului de filmat, secondat de sugestiile coloanei sonore declanseaza rememorari sinestezice ale unui fragment de lume care, extras din timpul si locul sau, devine emblematic pentru întreaga aventura a Fiintei vorbitoare si a mediului sau, a vietii însasi.

Un tip similar de katharsis declanseaza pictura lui Ion Dumitriu. Opera artistului ce va trece în prima zi a primaverii 1993 pragul vîrstei de 50 de ani, se edifica, rabdatoare, fara convulsii, extragîndu-si sevele din coltul de lume (româneasca) numit Poiana Marului. Aici matricea blagiana a "spatiului mioritic" este vie. Este o lume rotunda în sine. Pictorul, îmbibat de ea, o exprima în "formula" binomului Om – Natura. Panteismului "Prolog", Ion Dumitriu – care a început ca membru al "scolii" de la Poiana Marului – îi da replica neostentativa dar complex articulata a unui panumanism marcat de amprenta Locului pe care la rîndul sau îl personifica. Opera ne invita în timp pe un traseu – cinematografic strabatut – initiatic, de la fragmentul amplu de peisaj, de la spatiul "arhitectural" de natura, la spatiul structurat de om (Casa Neagra, Sura), al carui exterior si interior îl descoperim treptat, pe portiuni si apoi detalii-obiect, (pîna la revelatia sub-structurilor marite ale detaliului Capului de grinda), printr-un travelling imaginar ce se întinde, deja, pe durata a doua decenii. Patrundem astfel în universuri concentrice, emblematice atît pentru un perimetru geografic si etnic, cît si pentru un ciclu de civilizatie, astfel "conservat" gratie perenitatii artei. Vizualul analitic transgreseaza, prin izolarea secventei, învaluita de linistea contemplatiei, în metafizic. Realul materiei si spiritul ei se regasesc în Unitate asemenea jumatatilor întregului platonician.

Parca simtind primejdia drumului închis odata ajuns cu tele-obiectivul vazului sau înregistrator / creator în fata Capului de grinda, artistul se deplaseaza în alte zone de interes cuprinse în sfera aceleiasi Lumi, inepuizabila sursa de inspiratie. Prezenta umana devine mai perceptibila ca niciodata, îi simti aproape rasuflarea, si totusi nu intra ea însasi în cadru, ci doar mesagera sa: "Umbra" (este un fel de autoportret prin absenta-prezenta, al lui homo faber / homo pictor). Obiecte "narate" anterior de pictor în contextul ambiental specific, sînt acum particularizate fenomenologic, izolate adesea pe un fond neutru, în tonalitati închise, îmbaiate într-o lumina puternica, "numite" în limbaj aproape hiperealist; se produce însa si revelatia (pentru receptor) structurii lor formale cu inedite frumuseti plastice, banalul obiectual cîstigîndu-si dimensiunea estetica (Ciurul, Grapa, Jugul). Volumele "decupate" net datorita relatiei raspicate între închis si deschis, se supun bidimensionalului si totusi nu înceteaza a stimula tactilul. Metamorfoza fizicului în metafizic reapare în noi ipostaze. Motivul real devine pretext plastic (deviza demersului artei moderne dobîndeste o foarte directa punere în concret). Revine în lucrarile recente si tema Cartofilor încoltiti; încarcata însa, am spune, de sensuri stîrnite de dramele si zbaterile spiritului nostru în ultimii trei ani. Cartofii încoltiti nu mai reprezinta o simpla demonstratie a potentarii banalului gratie optiunii creatorului ce îl extrage din magma cotidiana si îl transforma în spectaculos motiv plastic. Se depasesc granitele naturii statice. Speculatiile picturale si grafice iscate din forma concreta, chiar izul intim-metafizic trec pe planul doi al interesului artistului si receptorului. Cartofii cresc în dimensiuni în interiorul, vag luminat de o ferestruica, al spatiului închis, ori, hipertrofiati swiftian, explodeaza, aproape în sura devenita prea mica, sînt gata sa evadeze pe usile deja deschise. Natura germinativa a greoaiei legume devine simbol cu semn dublu; maleficul îsi aduna fortele în umbra pentru a ne coplesi / spiritul îngradit în celula totalitarismului dar hranindu-se perpetuu din speranta trecînd pragul unei Ferestre oricît de mici, va izbuti în cele din urma sa recucereasca regatul luminii.

Ion Dumitriu îsi slefuieste arta cu migala bijutierului. Îsi cladeste casa picturii sale cu metoda si simtul de echilibru al arhitectului taran. Este în acelasi timp artizan si creator. Opera sa se înfatiseaza unitara si totodata etapizata. Are un traseu clar pîna acum, dar nu monoton previzibil pentru viitor. Picturalitatea libera ca gest al anilor ’70 s-a disciplinat în deceniul urmator, suprapunerile cromatice s-au unificat si densificat treptat sporind însa odata cu adevarul obiectului, misterul sau metafizic. Pictura aceasta este într-un fel narativa, dar nu descrie ci numeste. Plein-air-ismul primilor ani nu a fost niciodata impresionist, a fost mai mult o stare-receptacul, umpluta de formule de expresie picturala contemporana. Fotografia a functionat ca document deja interpretativ al realului, tablourile venindu-i pe urme cu elementele de limbaj specifice în cadraje si secventieri cinematografice. Dupa cum spunea Ion Dumitriu, spatiul de reculegere al atelierului i se impune acum drept martor unic al demersului creator, dar Poiana Marului ramîne locul unde ochiul si spiritul primesc semnalele-izvoare ale operei.