Pictura textualista

Ion Dumitriu s-a impus īn pictura noastra de astazi printr-o desavīrsita continuitate stilistica si printr-o la fel de mare fidelitate fata de universul pe care si l-a identificat. Ritmurile ciclurilor, diversitatea formelor, schimbarea perspectivei din care īsi construieste imaginea n-au facut, īn ultima instanta, decīt sa adīnceasca si sa precizeze cu o mai evidenta acuratete aceeasi problematica plastica si filozofica. Fascinat de obiectul arhaic si de o lume rurala generica, deposedata de orice culoare locala si fara particularizari psihologice, pictorul s-a asezat implicit īntr-un spatiu care exclude atīt exuberanta privirii, cīt si prezumtia documentarist-etnografica. Recent, el a deschis doua importante expozitii īn doua spatii de expunere situate la extremele geografice ale tarii: la Timisoara si la Slobozia. Prima, cea de la Timisoara, care poate fi socotita o expozitie curenta, de etapa, a fost organizata la Galeria Brīncoveanu 28, iar cea de-a doua, mult mai ampla si cu un anume aer retrospectiv, la Muzeul Agriculturii din Slobozia. Chiar daca cele doua manifestari nu ne par a avea īntre ele vreo legatura directa, īn fond aceasta legatura exista si ea este foarte semnificativa īn ceea ce priveste mai exacta definitie a personalitatii lui Ion Dumitriu. Īn expozitia de la Timisoara, pictorul ofera cīteva elemente care pot fi socotite si semne evidente ale unei schimbari de atitudine, de relatie cu imaginea si cu limbajul si chiar de formula stilistica. Artistul paraseste brusc registrul cromatic pe care l-a consacrat de-a lungul anilor, abandoneaza tonurile grele, īncordarile telurice si melancoliile crepusculare pentru a intra la fel de neasteptat īntr-o lume solara, predominata de alb si de culori eterice. Compozitia īnsasi sufera profunde modificari, īn primul rīnd īn sensul schematizarii ei, foarte apropiate sistemului bizantin de codificare vizuala. Elementele de limbaj capata o mai puternica autonomie, relatiile īn interiorul imaginii se abstractizeaza, iar conventia estetica sau, mai exact, invitatia privitorului la un alt gen de complicitate, primeste o pondere inexistenta pīna acum īn pictura lui Dumitriu. Īnsa aceasta surprinzatoare primenire, atīt īn expresie, cīt si īn gīndirea plastica propriu-zisa, nu este nicidecum o ruptura si cu atīt mai putin un abandon. Iar acest lucru se poate observa cu o maxima limpezime īn expozitia de la Muzeul Agriculturii. Pentru ca aici, ca īn nici o alta expozitie precedenta, Ion Dumitriu īsi deconspira deplin mecanismele de constructie a imaginii si resorturile intime ale gīndirii sale. Departe de a fi un pictor al obiectelor, al substantei si al materialitatii īn acceptiunea ei generala, Dumitriu este permanent un hermeneut īn cīmpul conceptelor si un neobosit creator de notiuni plastice. El nu negociaza cu datele imanente ale modelelor sale, ci īncearca sa creeze categorii, sa propuna modele absolute īn care sa se regaseasca toate variantele concrete posibile. Si, din acest punct de vedere, chiar daca pictorul vibreaza spiritual si se aseaza īntr-un ambiguu spatiu metafizic, asemenea artistilor nostri din generatia ’70, ca strategie a constructiei formei si ca tip de asumare a limbajului el este esentialmente un optezecist. Lumea capata realitate si consistenta nu prin īndemīnarea mimetica a pictorului, prin fidelitatea lui fata de un reper preexistent, ci prin grilele de lectura la care este supusa, ceea ce īnseamna, implicit, ca ea se naste si se valideaza exclusiv īn procesul formularii. Obiectivul exista īn pictura sa īn masura īn care conventiile expresiei, stiinta codificarii si capacitatea de a reactiva mecanismele memoriei īsi propun sa-i accepte si sa-i vehiculeze aceasta existenta. Īn clipa īn care interesele comunicarii se schimba, prin reevaluarea limbajului si prin resemnificarea textului, realitatea īnsasi īsi modifica natura si īsi primeneste fizionomia. Asa cum textualistii generatiei ’80 exhiba auctorialitatea si lasa cititorului deplina libertate de a percepe nemijlocit vocea naratorului, Dumitriu se autoreflecta īn propriile sale compozitii nu doar ca prezenta morala si ca portret psihologic, ci pur si simplu ca prezenta somatica, usor adusa spre echivoc, prin conturarea umbrei. Īnsa numai dupa o urmarire atenta a īntregului traseu pe care l-a parcurs pīna acum Ion Dumitriu si dupa lectura rabdatoare a textelor sale plastice, se poate īntelege firesc, ca un fapt de continuitate intima, ceea ce īn expozitia de la Timisoara este expresiv si stilistic o ruptura. Pentru ca Ion Dumitriu este un creator de imagini lucid, un gīnditor pe marginea acestora si nicidecum un sclav al lumii vizibile.