Pictura textualista

Ion Dumitriu s-a impus în pictura noastra de astazi printr-o desavîrsita continuitate stilistica si printr-o la fel de mare fidelitate fata de universul pe care si l-a identificat. Ritmurile ciclurilor, diversitatea formelor, schimbarea perspectivei din care îsi construieste imaginea n-au facut, în ultima instanta, decît sa adînceasca si sa precizeze cu o mai evidenta acuratete aceeasi problematica plastica si filozofica. Fascinat de obiectul arhaic si de o lume rurala generica, deposedata de orice culoare locala si fara particularizari psihologice, pictorul s-a asezat implicit într-un spatiu care exclude atît exuberanta privirii, cît si prezumtia documentarist-etnografica. Recent, el a deschis doua importante expozitii în doua spatii de expunere situate la extremele geografice ale tarii: la Timisoara si la Slobozia. Prima, cea de la Timisoara, care poate fi socotita o expozitie curenta, de etapa, a fost organizata la Galeria Brîncoveanu 28, iar cea de-a doua, mult mai ampla si cu un anume aer retrospectiv, la Muzeul Agriculturii din Slobozia. Chiar daca cele doua manifestari nu ne par a avea între ele vreo legatura directa, în fond aceasta legatura exista si ea este foarte semnificativa în ceea ce priveste mai exacta definitie a personalitatii lui Ion Dumitriu. În expozitia de la Timisoara, pictorul ofera cîteva elemente care pot fi socotite si semne evidente ale unei schimbari de atitudine, de relatie cu imaginea si cu limbajul si chiar de formula stilistica. Artistul paraseste brusc registrul cromatic pe care l-a consacrat de-a lungul anilor, abandoneaza tonurile grele, încordarile telurice si melancoliile crepusculare pentru a intra la fel de neasteptat într-o lume solara, predominata de alb si de culori eterice. Compozitia însasi sufera profunde modificari, în primul rînd în sensul schematizarii ei, foarte apropiate sistemului bizantin de codificare vizuala. Elementele de limbaj capata o mai puternica autonomie, relatiile în interiorul imaginii se abstractizeaza, iar conventia estetica sau, mai exact, invitatia privitorului la un alt gen de complicitate, primeste o pondere inexistenta pîna acum în pictura lui Dumitriu. Însa aceasta surprinzatoare primenire, atît în expresie, cît si în gîndirea plastica propriu-zisa, nu este nicidecum o ruptura si cu atît mai putin un abandon. Iar acest lucru se poate observa cu o maxima limpezime în expozitia de la Muzeul Agriculturii. Pentru ca aici, ca în nici o alta expozitie precedenta, Ion Dumitriu îsi deconspira deplin mecanismele de constructie a imaginii si resorturile intime ale gîndirii sale. Departe de a fi un pictor al obiectelor, al substantei si al materialitatii în acceptiunea ei generala, Dumitriu este permanent un hermeneut în cîmpul conceptelor si un neobosit creator de notiuni plastice. El nu negociaza cu datele imanente ale modelelor sale, ci încearca sa creeze categorii, sa propuna modele absolute în care sa se regaseasca toate variantele concrete posibile. Si, din acest punct de vedere, chiar daca pictorul vibreaza spiritual si se aseaza într-un ambiguu spatiu metafizic, asemenea artistilor nostri din generatia ’70, ca strategie a constructiei formei si ca tip de asumare a limbajului el este esentialmente un optezecist. Lumea capata realitate si consistenta nu prin îndemînarea mimetica a pictorului, prin fidelitatea lui fata de un reper preexistent, ci prin grilele de lectura la care este supusa, ceea ce înseamna, implicit, ca ea se naste si se valideaza exclusiv în procesul formularii. Obiectivul exista în pictura sa în masura în care conventiile expresiei, stiinta codificarii si capacitatea de a reactiva mecanismele memoriei îsi propun sa-i accepte si sa-i vehiculeze aceasta existenta. În clipa în care interesele comunicarii se schimba, prin reevaluarea limbajului si prin resemnificarea textului, realitatea însasi îsi modifica natura si îsi primeneste fizionomia. Asa cum textualistii generatiei ’80 exhiba auctorialitatea si lasa cititorului deplina libertate de a percepe nemijlocit vocea naratorului, Dumitriu se autoreflecta în propriile sale compozitii nu doar ca prezenta morala si ca portret psihologic, ci pur si simplu ca prezenta somatica, usor adusa spre echivoc, prin conturarea umbrei. Însa numai dupa o urmarire atenta a întregului traseu pe care l-a parcurs pîna acum Ion Dumitriu si dupa lectura rabdatoare a textelor sale plastice, se poate întelege firesc, ca un fapt de continuitate intima, ceea ce în expozitia de la Timisoara este expresiv si stilistic o ruptura. Pentru ca Ion Dumitriu este un creator de imagini lucid, un gînditor pe marginea acestora si nicidecum un sclav al lumii vizibile.