O pictura fenomenologica

Tema-obsesie-imagine declansatoare a expozitiei lui Ion Dumitriu (la sala Simeza din Bucuresti oct. – nov. 1984) este carul, carul taranesc încarcat cu paie ori cu fîn. Mai sînt si cîteva din obiectele sau aspectele obisnuite ale vietii satesti: jugul, fînaria, sopronul, bustenii, grinzile, bîrnele, usa de intrare în casa prinsa între doua ferestre mici si alcatuind un soi de cruce tau, balamalele portii. Materialul preferat pare a fi lemnul; figura geometrica: patratul; perspectiva si racordarile: în unghi drept (desi intervin si cîteva roti); tonalitatea: dura (as zice bruta), strict descriptiva, fenomenologica; ritmul: static ori si al vîrtejurilor (vîntul, focul). Prezente sînt si sîrme, fire (metalice), rombul, zidul de lemn, sarpantele, cadrul-antena.

Spectacolul e înregistrat la un nivel de buna seama strict perceptual. Cei doi maestri ai lui Ion Dumitriu se numesc Q. S. F. Tertullianus si G. A. E. Husserl. Ca si pentru Tertulian, în pictura aceasta a perceptiei directe, animus si anima se confunda; corpul si sufletul, corporalitatea si intelectul nu se deosebesc; cunoasterea nu se opune simtirii senzoriale; ideile nu fac concurenta concretului si se împaca de minune cu vizibilul. Iar dihotomia peisaj – melancolie (la noi evidentiata si subtil analizata de Andrei Plesu) e tagaduita.

Întocmai ca în sistemul epistemologic-ontologic al lui Husserl, perceperea senzoriala, total neîmpiedicata de ecrane ideale, nu îndeparteaza de esente, nu urmareste a le escamota. Pictura lui Ion Dumitriu e cinstita, dreapta. Pentru ca artistul si-a îndreptat ochii numai înspre realitate, înspre cea mai simpla; si precum frumos graiesc vechile noastre texte, a cercetat-o cu gene curate, iubitoare de adevar, grijulii în fereala de viclenie si desertaciuni, cu fata întoarsa de catre artificial, podoabe si complicatii. Astfel a lucrat pictorul mereu: lipsit de prejudecati si calofilie, nedesertînd paharul somptuosului ori apretarii.

Esenta, atunci, la acest anti-Matisse, unde se afla? Nu-i cumva jertfita de dragul achiesarii la un obiectualism cu iz de arta reflectant-realista? Husserl e cel care poate întru totul apara atît de implacabilele pînze ale lui Ion Dumitriu. Esenta nu-i lipsa, e acolo, pe deplin, în obiect, în peisaj, în forme, în lucruri. Fiindca perceptia aici e "reala", întocmai ca la Husserl. Nu întîlnim nici idealism nici realism; nu "gîndirea" predomina, ci o perceptie "totala" care duce de-a dreptul la esenta, la contactul nemijlocit cu substanta, cu ousia, cu lucrul în sine. Rezultatul, fireste, va fi nitel dinspre matematica si fizica (respectiv geometrie si optica), bine venindu-ne a nu uita ca Husserl si-a început activitatea universitara ca matematician si logician.

Pictura aceasta "cinstita", nesulemenita, "la obiect", prin însasi reitatea ei principiala ajunge a fi profunda, fermecatoare si chiar "simbolica". Lemnul depune parca mai puternic decît orice alt material marturie pentru candoarea si totodata expresivitatea tablourilor: lemnul cu frumusetea, sacralitatea, blîndetea si savoarea lui si cu întregul arierplan al duiosiei (ori si misterului, spaimei) padurilor. E si o dovada de încredere (ca la Heidegger) în soliditatea sa fidela: ca bîrna si grinda, ca element de constructie, ca frate bun al omului în opera sa orînduitoare a spatiului. Omul, altminteri, si fiintele sînt absenti: totusi se simte relatia de încredere dintre obiecte si oamenii care le folosesc. Lectia e limpede chiar si în penurie de vietuitoare: anume ca seceratura, lucrurile si uneltele spun fara ocolisuri facerea si taria mîinilor omenesti.

Esenta asadar nu-i jertfita. Si în consecinta nici emotia. Corporalitatea se manifesta ca nepotrivnica spiritului, dînd ascultare învataturii lui Tertulian, nedespartindu-se de "idealitate". Totul, de altfel, la Ion Dumitriu e lemnos, dreptunghiular, aspru, "închegat", îndîrjit; nu si ostil. Sînt deschizaturi prin care se vad paiele si fînul învîrtejite. Înlauntrul sopronului nu mai dam de static si dur, acolo e foc, duh si actiune; volbura, ca si în miezul cel mai de taina al atomului.

Dar jugul, care si el staruie? În rezonanta si armonie cu apatia, raceala si învîrtosarea celorlalte obiecte pictate, nu blocheaza nici el desprinderea de catre privitor a sinei lucrurilor, a zvîcnetului neexteriorizat, sub anestezie dar consubstantial formei.

Asa fiind, pot afirma ca severa si neferchezuita pictura a lui Ion Dumitriu confirma – contrar aparentelor sau grabitei cercetari – doua enuntari din Jurnalul lui Delacroix, reproduse în A treia dimensiune a lui Radu Petrescu. "Cel dintîi merit al unui tablou este de a fi o sarbatoare pentru ochi"; "Ochiul multora e fals ori inert; ei vad obiectele literal, dar finetea (l’exquis) nu o vad".

Finetea aceasta – altfel spus farmecul, aura, duhul, fondul arhetipal, surpriza, palpitatia pitita înapoia inertei sfidari a materiei, adevarul unei picturi, expresie (cu sau fara voie psiho-somatica) a fenomenologiei din vechime (Tertulian) si contemporaneitate (Husserl) – este accesibila (de nu si inerenta) metodei alese de Ion Dumitriu.

Da (si nu-i diferit la Andreescu, Luchian si Horia Bernea), materia nu-i mai putin scaldata de inteligenta si "poezie" decît intelectul, iar formele nu salasluiesc mai prejos cît priveste capacitatea provocarii emotiilor superioare decît idealul. Astfel cuvînta – mie unuia cel putin – robust migalitele tablouri ale unui artist pe care, sub armura, îl banuiesc a fi bogat în simtire si patos.

Sa îndemne oare o psihanaliza a materialelor dure la descoperirea refularii (stapînirii, mistuirii) unui foc launtric? Paie? Fîn? Bîrne încopcite în fier? Usi ferecate în balamale? Luciul rece al strasniciei? Nu, flacarile iubirii pe care orice discreta conceptie fenomenologica a lumii le stie contopite în existentele obiectualitati poate la fel de vîrtos ca în tematicele idealismului. Melancolie a reitatii! ciudat efect al duplicitarei conexiuni dintre lume si arta.