Tema-obsesie-imagine
declansatoare a expozitiei lui Ion Dumitriu (la sala Simeza
din Bucuresti oct. – nov. 1984) este carul, carul taranesc
încarcat cu paie ori cu fîn. Mai sînt si
cîteva din obiectele sau aspectele obisnuite ale vietii
satesti: jugul, fînaria, sopronul,
bustenii, grinzile, bîrnele, usa de intrare în
casa prinsa între doua ferestre mici si
alcatuind un soi de cruce tau, balamalele portii.
Materialul preferat pare a fi lemnul; figura geometrica:
patratul; perspectiva si racordarile: în unghi
drept (desi intervin si cîteva roti);
tonalitatea: dura (as zice bruta), strict descriptiva,
fenomenologica; ritmul: static ori si al vîrtejurilor
(vîntul, focul). Prezente sînt si sîrme, fire
(metalice), rombul, zidul de lemn, sarpantele, cadrul-antena.
Spectacolul
e înregistrat la un nivel de buna seama strict
perceptual. Cei doi maestri ai lui Ion Dumitriu se numesc Q. S.
F. Tertullianus si G. A. E. Husserl. Ca si pentru
Tertulian, în pictura aceasta a perceptiei directe, animus
si anima se confunda; corpul si sufletul,
corporalitatea si intelectul nu se deosebesc; cunoasterea
nu se opune simtirii senzoriale; ideile nu fac concurenta
concretului si se împaca de minune cu vizibilul. Iar
dihotomia peisaj – melancolie (la noi evidentiata si
subtil analizata de Andrei Plesu) e tagaduita.
Întocmai
ca în sistemul epistemologic-ontologic al lui Husserl,
perceperea senzoriala, total neîmpiedicata de
ecrane ideale, nu îndeparteaza de esente, nu
urmareste a le escamota. Pictura lui Ion Dumitriu e
cinstita, dreapta. Pentru ca artistul si-a
îndreptat ochii numai înspre realitate, înspre cea
mai simpla; si precum frumos graiesc vechile noastre
texte, a cercetat-o cu gene curate, iubitoare de adevar,
grijulii în fereala de viclenie si desertaciuni,
cu fata întoarsa de catre artificial, podoabe si
complicatii. Astfel a lucrat pictorul mereu: lipsit de
prejudecati si calofilie, nedesertînd
paharul somptuosului ori apretarii.
Esenta,
atunci, la acest anti-Matisse, unde se afla? Nu-i cumva jertfita
de dragul achiesarii la un obiectualism cu iz de arta
reflectant-realista? Husserl e cel care poate întru totul
apara atît de implacabilele pînze ale lui Ion
Dumitriu. Esenta nu-i lipsa, e acolo, pe deplin, în
obiect, în peisaj, în forme, în lucruri. Fiindca
perceptia aici e "reala", întocmai ca la
Husserl. Nu întîlnim nici idealism nici realism; nu
"gîndirea" predomina, ci o perceptie
"totala" care duce de-a dreptul la esenta,
la contactul nemijlocit cu substanta, cu ousia, cu
lucrul în sine. Rezultatul, fireste, va fi nitel
dinspre matematica si fizica (respectiv geometrie si
optica), bine venindu-ne a nu uita ca Husserl si-a
început activitatea universitara ca matematician si
logician.
Pictura
aceasta "cinstita", nesulemenita, "la
obiect", prin însasi reitatea ei principiala
ajunge a fi profunda, fermecatoare si chiar
"simbolica". Lemnul depune parca mai puternic
decît orice alt material marturie pentru candoarea si
totodata expresivitatea tablourilor: lemnul cu frumusetea,
sacralitatea, blîndetea si savoarea lui si cu
întregul arierplan al duiosiei (ori si misterului,
spaimei) padurilor. E si o dovada de încredere
(ca la Heidegger) în soliditatea sa fidela: ca bîrna
si grinda, ca element de constructie, ca frate
bun al omului în opera sa orînduitoare a spatiului.
Omul, altminteri, si fiintele sînt absenti:
totusi se simte relatia de încredere dintre obiecte
si oamenii care le folosesc. Lectia e limpede chiar si
în penurie de vietuitoare: anume ca seceratura,
lucrurile si uneltele spun fara ocolisuri facerea
si taria mîinilor omenesti.
Esenta
asadar nu-i jertfita. Si în consecinta
nici emotia. Corporalitatea se manifesta ca nepotrivnica
spiritului, dînd ascultare învataturii lui
Tertulian, nedespartindu-se de "idealitate".
Totul, de altfel, la Ion Dumitriu e lemnos, dreptunghiular, aspru,
"închegat", îndîrjit; nu si ostil.
Sînt deschizaturi prin care se vad paiele si
fînul învîrtejite. Înlauntrul sopronului
nu mai dam de static si dur, acolo e foc, duh si
actiune; volbura, ca si în miezul cel mai de
taina al atomului.
Dar
jugul, care si el staruie? În rezonanta si
armonie cu apatia, raceala si învîrtosarea
celorlalte obiecte pictate, nu blocheaza nici el desprinderea de
catre privitor a sinei lucrurilor, a zvîcnetului
neexteriorizat, sub anestezie dar consubstantial formei.
Asa
fiind, pot afirma ca severa si neferchezuita pictura a
lui Ion Dumitriu confirma – contrar aparentelor sau
grabitei cercetari – doua enuntari din
Jurnalul lui Delacroix, reproduse în A treia
dimensiune a lui Radu Petrescu. "Cel dintîi merit al
unui tablou este de a fi o sarbatoare pentru ochi";
"Ochiul multora e fals ori inert; ei vad obiectele literal,
dar finetea (l’exquis) nu o vad".
Finetea
aceasta – altfel spus farmecul, aura, duhul, fondul arhetipal,
surpriza, palpitatia pitita înapoia inertei sfidari
a materiei, adevarul unei picturi, expresie (cu sau fara
voie psiho-somatica) a fenomenologiei din vechime (Tertulian) si
contemporaneitate (Husserl) – este accesibila (de nu si
inerenta) metodei alese de Ion Dumitriu.
Da
(si nu-i diferit la Andreescu, Luchian si Horia Bernea),
materia nu-i mai putin scaldata de inteligenta
si "poezie" decît intelectul, iar formele nu
salasluiesc mai prejos cît priveste
capacitatea provocarii emotiilor superioare decît
idealul. Astfel cuvînta – mie unuia cel putin –
robust migalitele tablouri ale unui artist pe care, sub
armura, îl banuiesc a fi bogat în simtire
si patos.
Sa
îndemne oare o psihanaliza a materialelor dure la
descoperirea refularii (stapînirii, mistuirii) unui
foc launtric? Paie? Fîn? Bîrne încopcite în
fier? Usi ferecate în balamale? Luciul rece al
strasniciei? Nu, flacarile iubirii pe care orice
discreta conceptie fenomenologica a lumii le stie
contopite în existentele obiectualitati poate la fel
de vîrtos ca în tematicele idealismului. Melancolie a
reitatii! ciudat efect al duplicitarei conexiuni dintre
lume si arta.