O lectura posibila – Ion Dumitriu

"A te initia înseamna a patrunde treptat într-o valoare infinita". Orice patrundere treptata, orice experienta adîncita continuu, se orienteaza înspre o valoare infinita, deschisa în nesfîrsirea sa, chiar daca nu are constiinta initiala ori sentimentul acelei valori. Aplecarea tenace, laborioasa, continua, asupra uneltelor formei care artist dedicat total artei sale n-o stie, care experienta aprofundata de atelier n-o demonstreaza? Cu alte cuvinte patrunderea treptata în experienta totala a expresiei, poate deschide spre neasteptate profunzimi. O familiaritate îndelungata, intima, am zice existentiala, cu un fragment de realitate, ori cu un procedeu de a accede la acea realitate, poate atinge la un moment dat un nucleu esential (unii ar spune "originar") a carui existenta si iradiere nu era prevazuta (poate doar presimtita), nici sperata (poate doar banuita). Probabil pe asemenea cai s-ar putea încerca, din exterior, întelegerea semnificatiei si persistenta acelei experiente de grup, numita initial Poiana Marului, începuta din 1971 si continuata individual pîna azi. Plecînd poate pe acest drum, s-ar putea surprinde "enigma" si dificultatea unei poetici ca cea a lui Horia Bernea, speciala simplitate si autenticul usor straniu în irealitatea lui imediata din pictura lui Ion Dumitriu [Nota: din grup a mai facut parte si Teodor Rusu]. Dincolo de intentia initiala – o reluare pe cont propriu a experientei fundamentale a apropierii de realitatea imediata, prin reconsiderarea genurilor traditionale, peisajul, natura statica – se cîstiga aici un "ceva" neasteptat, se produce o neasteptata initiere.

Adîncirea staruitoare a unui (acelasi) fragment de realitate, prin expresie, se poate arata nesfîrsita. Expresia, adîncita prin mestesug si rabdare, pîna la o posibila sursa de desavîrsire – stapînire a sa, se poate umple de un sens neasteptat, poate emana o realitate mai ampla decît cea initial perceputa, cu o deschidere infinita. Cantonarea asupra unui acelasi loc de studiu – Poiana Marului – obstinatia unor aceleasi teme, de-a lungul atîtor ani – peisaje de tara, dealuri, curti taranesti, naturi statice frugale si rustice – în datele unor aceleasi repere formale, mereu reluate, are poate valoarea sentimentala a unei marturii existentiale (locul unor revelatii personale, existentiale si estetice): dar are mai ales valoarea unui program manifest de atitudine, de o buna onestitate.

Mai degraba decît un anume "paseism" anacronic, ar fi vorba despre o explorare, de intensitate, si de actualitate, prin stabilitatea pe care o presupune, a posibilitatilor de creativitate, din interiorul raportului figurativ "mimetic" cu realul: ceea ce ar constitui esenta fascinanta, inepuizabila si "sacra" a "realismului", ca atitudine si expresie, dupa decisiva concurenta a fotografiei, dupa absorbirea realismelor istorice si a celor contemporane, întru datele infinite ale acestei orientari eterne a plasticitatii. O ciudata si tacuta avangarda "à rebours", aplecata nu înspre viitor ci înspre un anume peren, atenta nu la neîncetata actualizare a ineditului expresiei, ci la actualizarea fondului moral (existential), constant în datele sale fundamentale, al acestei expresii.

Între imperativul etic al respectarii perceptiei "comune" si probitatea respectarii "entelehiei" expresiei figurale proprii acestei perceptii, se desfasoara teritoriul de explorare al unei asemenea picturi. Ea se respecta pe sine, dupa cum îl respecta si pe privitor. Ea îsi respecta memoria experientei realitatii – care e memorie a "prezentei" intense a acesteia – lucrînd materia expresiei dupa felul în care aceasta rezista acestei experiente, ori lasa sa primeasca intensitatea de existenta a acestei experiente. Epuizata în acuitatea sa, perceptia emana o calitate spirituala; forma expresiei corelate se arata o înaintare spre un continut neasteptat, care ar putea fi aproximat ca o dilatare a "prezentei" realului, ca o deschidere înspre "hiper-realitatea" fenomenalului. De aici senzatia de straniu blînd si discret al acestor figurari, a caror banalitate, usor de trecut cu vederea, emana o anume intensitate, o "prezenta" care nu se epuizeaza în simpla citire (recunoastere) a subiectului: spunînd lucrurilor pe nume, aratîndu-le cu degetul, ramîne un rest inanalizabil, care nu e simplu simbol, ori alegorie, ci un "mister" cuminte al purei lor existente. De aici textura aceea speciala a expresiei, "afînata", care parca reconstituie tesatura materiala si imateriala a fiintarilor, de o stranie tactilitate, rugoasa aproape, dar în acelasi timp de o stranie, fulguranta destramare: echivalenta a gestului lent al minutiei picturale care încarca expresia de timpul experientei ei, de valoarea de existenta si de spiritualizare suferita de artist si deopotriva de expresia sa. Reproducerea fotografica nu poate decît distruge acest "mister" al imaginii, pentru care e nevoie de apropiere, de intimitate si de o zabava a contemplarii pe masura timpului si intensitatii depuse în ea. "Trairea" ideala a acestui tip de imagine, în varianta sa "ideala", ar însemna acea "patrundere" fizica în spatiul ei de prezenta, de care povestesc anumite parabole zen.

Ciclurile expozitiei de la Simeza a lui Ion Dumitriu reprezinta obsesiile constante ale pictorului, din ultimii cinci ani (si în acelasi timp obsesiile constante ale experientei "Poiana Marului" înca de la începuturile sale). Evolutia artei sale se poate sesiza, mai vizibil, mai ales pe coordonata acelei "afînari" a expresiei întru crescînda intensitate a "prezentei" figurarilor sale. Ordonate într-o ierarhie imanenta lor – peisajele de tara cu deal, apoi ciclul peretilor, usilor si portilor de sura, continuat de ciclul "naturilor moarte" (plante uscate, pîini taranesti, mere, legume, puse în vase de lemn asezate pe cîte un scaun, o banca) – s-ar putea institui o citire în trepte a apropierii ori intrarii în prezenta realului, în "fiinta" acestuia. Din departe în aproape, de la global la detaliu, focarul expresiei pare sa circumscrie, din ce în ce mai aproape, un "ceva" insesizabil, o prezenta iminenta dar nedezvaluita. Seria "cartofilor încoltiti" încheie aceasta "patrundere treptata" în sîmburele viu al realului, echivalînd aceasta "initiere" în realitate cu un "mister" al naturii, asemeni creatiei, ciclicitatii, resurectiei, încoltirii... Nu toate lucrarile se marturisesc la fel de intens ori împlinit, de la "paradigmatica" (banuita, ascunsa) a propriei lor intentii (vezi lucrarile cu copii si alte cîteva, în ciuda simbolisticii lor mai transparente). Poate nu întotdeauna mestesugul reuseste a se transcende în presentiment al unui (coplesitor) sens. "Prezenta" realului e un har fugar, fulgerarea unei clipe, refacuta apoi laborios si trudnic, fara siguranta reusitei, de catre expresie. Desigur, interpretarea pe care o încercam aici nu e cea ideala, e doar o citire posibila.

Am mai sesiza, poate hazardat, prezenta unei note de buna calitate, a unui anume "autohtonism", detectabil nu atît în programul tematic ("arhaic" doar prin simplitatea lui inerenta, peren cotidiana – spatiu de tara, locuire, hrana etc.) cît în specificitatea acelei maniere "afînate" a expresiei: motivate existential si moral la descoperitorii ei, ea tinde sa fie preluata ca "moda" de catre cea mai tînara generatie de pictori.