O initiere īn realitate [Text de catalog – expozitia din 1990, Galeria Simeza, Bucuresti]

Treptata intrare īn concretetea nemijlocita a realului, o continua īnaintare īn "esentialitatea obiectiva" a lumii, īn intensa, magica ei "prezenta": sub aceasta fascinatie īntemeietoare poate fi asezata sintetic progresia consistenta a picturii lui Ion Dumitriu.

De la primele manifestari, īn interiorul acelei notorii experiente speciale de grup, intitulate "scoala de la Poiana Marului", de pe la īnceputul anilor ’70, si pīna la ultimele sale expozitii personale, se desfasoara cu o coerenta stringenta o aceeasi repetata si adīncita obsesie creativa: a relua pe risc propriu, tenace – prin reconsiderarea genurilor traditionale ale peisajului si naturii statice – o experienta pictorica fundamentala, īn aparenta ei banalitate: apropierea asimptotica, accesul nemijlocit la esenta concreta, intens iradianta a realitatii.

Cantonata cu deliberare de-a lungul anilor asupra unui acelasi spatiu rural de electie (Poiana Marului), reiterīnd cu obstinatia unui "destin" asumat aceleasi serii de teme – curti taranesti, suri, grinzi, capite, acoperisuri, arbori, iarba, unelte agrare – pictura lui Ion Dumitriu marturiseste un program existential si estetic manifest, īn evolutia sa limpede, ordonata. Realitatea, aceasta obsesie-fantoma a modernitatii, entitate cīnd pierduta, cīnd refuzata, nu e pentru pictor un de-la-sine-īnteles opac, profan, neglijabil; dupa cum nu poate fi doar un construct cultural gata primit, mostenit si utilizabil dupa dorinta. Pentru artist, realitatea este, ramīne un vast mister, revelat printr-o initiala uimire, printr-o "trezire" ontologica gradata, īn care patrunzi lent, initiindu-te progresiv īn arcanele ei, ca īntr-o valoare infinita.

Adīncirea staruitoare a unui acelasi fragment de realitate concreta – fie el obiect umil din universul īnchis īntr-o eternitate arhaica al satului –: patrunderea astfel treptata īntr-o experienta nemijlocita, totala a expresiei realiste, poate deveni o cale privilegiata catre nucleul esential, fascinatoriu, al acestui mister la īndemīna īn care vietuim. De la initiale panoramari peisagistice, atentia pictorului se focalizeaza treptat, de-a lungul etapelor cercetarii sale staruitoare, asupra fragmentului si detaliului brut – un capat de grinda, de pilda – supus unei analitici vizuale complete, "monografice", transpuse īn serii compacte. Prin decupari si apropieri succesive, ca īntr-o telescopare repetata, viziunea coboara īn prim-plan, apoi īn gros-planul obiectelor, apropiindu-se īntīi de un realism straniu, intens, hipertrofiat, apoi de un fel de hiperrealism genuin, dilatat, pentru a parasi īn cele din urma aparenta macroscopica a obiectului, explorīnd structurile lui microscopice, īn acelasi timp īn care expresia picturala atinge structuri geometrice, exploreaza texturi picturale la limita non-figurativului.

Din aceasta aventura īn nivelurile expresiei figurale, pictorul se īntoarce acum īnapoi, la consistenta recognoscibila, linistitoare a lumii, cu un simt īmbogatit al concretului si cu o rafinare sensibila a intensitatii expresiei picturale. Tusa sa speciala, deopotriva precisa ca sub lupa si īn acelasi timp "afīnata", caligrafica si totusi rugos consistenta, tusa sa de o verosimilitate halucinant realista si totusi de o blīnda, stranie destramare, pastreaza vibratil ecoul acestei imersiuni īn adīncurile diverselor consistente materiale reale. Pictorul se īntoarce acum īnapoi la reperele stabile ale universului sau domestic familiar – acoperisuri, capite, grinzi, iarba – cu care acum se poate identifica mai direct, mai plenar.

Pe de o parte, el respecta profund lumea "data", si perceptia "comuna" a aces-teia. Pe de alta parte, el trebuie sa-si respecte experienta personala, aparte, a "prezentei" ontologic intense a lumii, ca si perceptia sa mistica, comunianta. Semnificativ, peste studiile minutioase de "iarba" apare umbra unei siluete umane, o forma personala de "autoportret", figurare aproape declarata, marturisire discreta a acestei dorite identificari cu natura comunianta.

Mai degraba decīt despre un prezumtiv "paseism", este vorba īn pictura lui Ion Dumitriu despre o explorare de constanta actualitate a posibilitatilor infinit creative din interiorul raportului figurativ de tip "mimetic" cu datul realitatii concrete. Dupa o decisiva experienta a fotografiei, dupa consumarea fireasca a educatiei de tip modernist asupra vizualitatii, dupa absorbirea realismelor istorice si a celor contemporane, Ion Dumitriu revine cu obstinatie, dar īn cunostinta de cauza, asupra a ceea ce constituie esenta fascinanta, inepuizabila si cumva "sacra" a realismului, ca aspiratie de a accede nemijlocit la "esentialitatea obiectiva" a lumii. El intra, īmpreuna cu altii, īntr-o ciudata "avangarda" à rebours, aplecata nu īnspre viitor, ci mai degraba īnspre un anume peren al experientei pictorice a realitatii; avangarda atenta nu la neīncetata actualizare a ineditului indefinit prolific al expresiei, ci la actualizarea fondului existential, si poate metafizic, din adīncul oricarui contact autentic cu lumea vizibila.