Ion Dumitriu

Ascensiunea lui Ion Dumitriu – ascensiune īn cel mai deplin īnteles al cuvīntului – a fost lina, surprinzatoare pentru cei ce nu-l cunosteau destul de bine si ferm condusa cu o mīna de otel īnmanusata īn catifea. Serios, tacut, consecvent, lipsind rar din atelier, Ion Dumitriu si-a creat īntre patru pereti o lume a lui, eleganta prin tinuta, de o perfecta curatenie exterioara (reflex al propriei sale curatenii interioare), populata de obiecte evocatoare sau fragmente ce nu si-au pierdut valoarea poetica si de oameni asisderea de o retinuta dezinvoltura.

Apreciat īntotdeauna pentru darurile sale de pictor, uimind prin fidelitatea marturisita primei dragoste (Poiana Marului) si pentru daruirea pasionata fata de elevii sai, Ion Dumitriu, monden cu vocatie de sef de salon artistic, a pasit īn public doar atunci cīnd a simtit pamīnt ferm sub picioare. Spre cinstirea sa, pamīntul pe care pasea era al sau, pregatit cu truda, asigurīndu-i astfel victorii certe, iar nu incursiuni īn ograzi vecine. Colegi sau critici, mai putin binevoitori sau zelosi īn a vedea evidenta, i-au reprosat subiectele fara sa vada pictura, uitīnd ca, la urma urmei, un subiect ar fi suficient tuturor pictorilor, daca sīnt pictori, fiecare spunīnd acelasi lucru īn felul sau.

Īn 1971, Ion Dumitriu, īn peisajul frust dar poetic de la Poiana Marului, a descoperit nu atīt un loc frumos, ci s-a descoperit pe el īnsusi. Cu ce putea oare rasplati acele vai si dealuri, acele cīmpuri cu flori si case sau suri uscīndu-se īn soare si vīnt decīt cu dragostea, cu juramīntul de fidelitate nemarturisit, dar tocmai de aceea pastrat neīntinat pīna astazi si, probabil, pentru totdeauna. Om al gestului lin si al cuvīntului blīnd, al furtunilor trecatoare dar aducatoare de rod, pictorul s-a oglindit īn acele locuri si, asemeni lui Narcis, nu s-a mai dezlipit sufleteste de propria-i imagine. Astfel, an dupa an, cele cīteva case taranesti, soproane si suri au devenit zeci, sute, poate mii (unele nemarturisite) de imagini vazute din toate unghiurile, īn toate momentele zilei, īn soare sau ploaie, īn prospetimea primaverii sau īn opulenta toamnei. Cu bucuria de a le descoperi īntotdeauna noi frumuseti, aspecte īnca necunoscute, īncetul cu īncetul, Ion Dumitriu a compus un portret al acelor locuri. Oricare dintre localnici ar fi uimit vazīnd cum n-a stiut sa vada imensitatea, farmecul si poezia ce se revarsa la fiecare pas. Oare se revarsa atīt de generos, musteste ea din pamīnt, piatra si lemn sau cel care o revarsa, botezīnd cu har totul, este pictorul?

Constient sau nu de faptul ca locu-i loc, deosebit de frumos, fara īndoiala, dar ca minunea īi apartine, Ion Dumitriu, cu evlavia scribului fascinat vazīnd cum adevarul apare de sub mīna sa, a surprins īn toate pīnzele sale acea minune revarsata asupra locurilor, numita poezie. Opera sa este un lung poem de dragoste scris cu asemenea claritate si stralucire, īncīt ni-l īnchipuim pe pictor scaldīndu-se īn apa proaspata īnainte de a pune mīna pe penel si pasind īncet, pentru a nu tulbura lumina.

Īn ultimul timp, poate dintr-o necesitate lucida de a se cunoaste mai bine, din dorinta de a īntelege exact unde se ispraveste imaginea reala si de unde īncepe aceea a pictorului, cu aceeasi dragoste si respect a īnceput a diseca propriile-i motive. Un fragment de bīrna, o piatra de temelie, o palma de scīndura se supun privirii patrunzatoare, tehnice a īndragostitului, a romanticului de altadata. Sa se fi tradat pe sine, nu credem. Sa se fi racit acea mare dragoste, imposibil! Asistam doar la un moment de regrupare a fortelor, de privire a artistului īn sine, folosind drept lupta propriile-i motive, iar rezultatul va fi, sīntem convinsi, descoperirea unor noi surse de poezie, a unor forte īnca nebanuite īn ciuda convietuirii cu acele lucruri, cu nezdruncinata fidelitate, aproape doua decenii.

Care va fi drumul lui Ion Dumitriu dupa popasul stralucit facut recent īn Galeriile Simeza, īl intuim. Casele si locurile vor deveni īnca mai multe, poate vor fi altele, dar sentimentul de dragoste si respect, de calda īntelegere umana si de adīnca poezie va fi acelasi.