Ion Dumitriu – Simeza

Recenta expozitie Ion Dumitriu ne-a dezvaluit o schimbare de substanta în modul de a gîndi si de a vedea al pictorului. Nu este vorba de un "alt" Ion Dumitriu, ci de un artist care, într-un moment de împlinire, priveste înapoi în dorinta de a realiza mai mult decît o recapitulare a experientelor sale precedente, o sinteza a etapelor strabatute si iluminate parca mai bine, abia acum, de tinta lor ascunsa. E un efort de concentrare, de interiorizare a energiilor picturale, dupa cum observa cu justete si Mihai Driscu în catalog, în tot ce face pictorul astazi. Dupa cum ne-a aratat fata vizibila a universului sau atît de închegat, construit cu benedictina rabdare, pictorul ne îndruma acum atentia spre fata nevazuta a acestui univers, si poate spre adevarata lui semnificatie.

Nu e deloc întîmplator ca aceasta schimbare se petrece sub semnul a doua teme spre care Ion Dumitriu s-a îndreptat adesea, lasîndu-le sa se întrevada în filigran, fara a le numi întotdeauna: "iarba" si "lemnul".

E bine sa precizam însa ca Ion Dumitriu percepe iarba si lemnul nu atît ca materii inerte sau indiferente, cît mai ales ca materiale pregatite si destinate întruparii într-o forma anume: aceea a cladirii ca emanatie a unui industrios si pragmatic homo artifex revelat la Poiana Marului, si aceea a capitei, a stogului, natural înzestrata cu o suma de sugestii antropomorfe pe care pictorul se ingeniaza sa le descopere.

Formele peisajului, ilustrat de aceasta data îndeosebi de seria "ierbii", sînt pentru Ion Dumitriu forme simbolice, iar metoda implicita a pictorului consta, între altele, în recuperarea banalului, a efemerului, în cultul fragmentului, al detaliului aparent neînsemnat, dar care, prin artificii de încadrare sau perspectiva, deschide ferestre si porti spre orizontul imaginarului (ferestrele si portile apar de altfel printre motivele preferate ale pictorului).

Ion Dumitriu este însa un artist înzestrat cu un deosebit simt al modernitatii, predispus, daca se poate spune asa, spre actualizarea unor eventuale repere estetice sau istorice.

Daca sensul secret al muncii sale artistice graviteaza în jurul ideii redescoperirii unor valori ale traditiei, instrumentele-i sînt întrutotul moderne: sînt cele ale unui pictor pasionat de fotografie, si care pare acut sensibilizat de efectele cadrajului cinematografic, transpuse cîteodata la scara tehnicii de sevalet.

Aceste mijloace, Ion Dumitriu stie sa le dozeze cu virtuozitate, stie sa le subordoneze conceptiei sale despre felul cum trebuie reconstituita imaginea naturii: cu respectul absolut fata de vizibil, cu "probitatea" pe care Ingres a facut-o celebra, dar totodata obligîndu-ne sa percepem, sa intuim mai degraba, mereu, dincolo de ceea ce se ofera cu generozitate privirii, o realitate secunda, un dat al spiritului. Peisajele lui Ion Dumitriu, ori fragmentele de dulgherie taraneasca ce ni le comunica întotdeauna cu bucuria descoperirii, sînt locuri ale asteptarii, locuri ce par pregatite minutios si metodic, ca spatii revelatoare de mister. Prezente reale, ele pot deveni oricînd, domenii ale posibilului. De aici, tensiunea lor permanenta, de aici fascinatia lor irezistibila.

Aceasta fascinatie, Ion Dumitriu tinde sa o proiecteze, în ciclul Capatului de grinda, asupra structurilor launtrice ale realitatii vazute. Apropiindu-se de unul din elementele definitorii ale arhitecturii populare, el se regaseste brusc în intimitatea celulara a unui microcosmos, ale carui legitati le aflase, mai întîi, rasfrînte în organicitatea globala a locuintei si lumii taranesti. Din concentrarea pictorului asupra motivului capatului de grinda, obsesiv reluat în variante din ce în ce mai abstractizate, rezulta astfel un fel de "discurs asupra metodei" (se întelege asupra propriei metode) pe care Ion Dumitriu îl desfasoara asemeni unei demonstratii carteziene.

Aceasta explicita si obstinanta rigoare a studiului valorilor plastice ale unui motiv nu întîmplator ales desigur, face înca o data dovada particularitatii inconfundabile a temperamentului unui pictor a carui propensiune spre real si chiar spre "bucata de realitate" surprinsa cu maxima prospetime, e în ascuns cumpanita de o tendinta clasicizanta spre solidaritatea formei ca si de o afinitate de esenta cu o estetica a misterului deschisa tuturor tensiunilor "metafizice".