Ion Dumitriu – Simeza

Recenta expozitie Ion Dumitriu ne-a dezvaluit o schimbare de substanta īn modul de a gīndi si de a vedea al pictorului. Nu este vorba de un "alt" Ion Dumitriu, ci de un artist care, īntr-un moment de īmplinire, priveste īnapoi īn dorinta de a realiza mai mult decīt o recapitulare a experientelor sale precedente, o sinteza a etapelor strabatute si iluminate parca mai bine, abia acum, de tinta lor ascunsa. E un efort de concentrare, de interiorizare a energiilor picturale, dupa cum observa cu justete si Mihai Driscu īn catalog, īn tot ce face pictorul astazi. Dupa cum ne-a aratat fata vizibila a universului sau atīt de īnchegat, construit cu benedictina rabdare, pictorul ne īndruma acum atentia spre fata nevazuta a acestui univers, si poate spre adevarata lui semnificatie.

Nu e deloc īntīmplator ca aceasta schimbare se petrece sub semnul a doua teme spre care Ion Dumitriu s-a īndreptat adesea, lasīndu-le sa se īntrevada īn filigran, fara a le numi īntotdeauna: "iarba" si "lemnul".

E bine sa precizam īnsa ca Ion Dumitriu percepe iarba si lemnul nu atīt ca materii inerte sau indiferente, cīt mai ales ca materiale pregatite si destinate īntruparii īntr-o forma anume: aceea a cladirii ca emanatie a unui industrios si pragmatic homo artifex revelat la Poiana Marului, si aceea a capitei, a stogului, natural īnzestrata cu o suma de sugestii antropomorfe pe care pictorul se ingeniaza sa le descopere.

Formele peisajului, ilustrat de aceasta data īndeosebi de seria "ierbii", sīnt pentru Ion Dumitriu forme simbolice, iar metoda implicita a pictorului consta, īntre altele, īn recuperarea banalului, a efemerului, īn cultul fragmentului, al detaliului aparent neīnsemnat, dar care, prin artificii de īncadrare sau perspectiva, deschide ferestre si porti spre orizontul imaginarului (ferestrele si portile apar de altfel printre motivele preferate ale pictorului).

Ion Dumitriu este īnsa un artist īnzestrat cu un deosebit simt al modernitatii, predispus, daca se poate spune asa, spre actualizarea unor eventuale repere estetice sau istorice.

Daca sensul secret al muncii sale artistice graviteaza īn jurul ideii redescoperirii unor valori ale traditiei, instrumentele-i sīnt īntrutotul moderne: sīnt cele ale unui pictor pasionat de fotografie, si care pare acut sensibilizat de efectele cadrajului cinematografic, transpuse cīteodata la scara tehnicii de sevalet.

Aceste mijloace, Ion Dumitriu stie sa le dozeze cu virtuozitate, stie sa le subordoneze conceptiei sale despre felul cum trebuie reconstituita imaginea naturii: cu respectul absolut fata de vizibil, cu "probitatea" pe care Ingres a facut-o celebra, dar totodata obligīndu-ne sa percepem, sa intuim mai degraba, mereu, dincolo de ceea ce se ofera cu generozitate privirii, o realitate secunda, un dat al spiritului. Peisajele lui Ion Dumitriu, ori fragmentele de dulgherie taraneasca ce ni le comunica īntotdeauna cu bucuria descoperirii, sīnt locuri ale asteptarii, locuri ce par pregatite minutios si metodic, ca spatii revelatoare de mister. Prezente reale, ele pot deveni oricīnd, domenii ale posibilului. De aici, tensiunea lor permanenta, de aici fascinatia lor irezistibila.

Aceasta fascinatie, Ion Dumitriu tinde sa o proiecteze, īn ciclul Capatului de grinda, asupra structurilor launtrice ale realitatii vazute. Apropiindu-se de unul din elementele definitorii ale arhitecturii populare, el se regaseste brusc īn intimitatea celulara a unui microcosmos, ale carui legitati le aflase, mai īntīi, rasfrīnte īn organicitatea globala a locuintei si lumii taranesti. Din concentrarea pictorului asupra motivului capatului de grinda, obsesiv reluat īn variante din ce īn ce mai abstractizate, rezulta astfel un fel de "discurs asupra metodei" (se īntelege asupra propriei metode) pe care Ion Dumitriu īl desfasoara asemeni unei demonstratii carteziene.

Aceasta explicita si obstinanta rigoare a studiului valorilor plastice ale unui motiv nu īntīmplator ales desigur, face īnca o data dovada particularitatii inconfundabile a temperamentului unui pictor a carui propensiune spre real si chiar spre "bucata de realitate" surprinsa cu maxima prospetime, e īn ascuns cumpanita de o tendinta clasicizanta spre solidaritatea formei ca si de o afinitate de esenta cu o estetica a misterului deschisa tuturor tensiunilor "metafizice".