Ion Dumitriu – Simeza

Arta autentica înseamna comunicare si, ca atare, nici optiunile tematice, nici mijloacele limbajului plastic nu stau sub semnul întîmplarii. Daca în artele decorative functionalitatea si valoarea estetica intrinseca pot satisface privitorul, pictura, grafica si sculptura, prin istoria ce o au în urma, invita si la întrebari de profunzime, la cautarea întelesurilor si gîndurilor determinate ale imaginii plastice, asadar a mesajului, care nu este o cerinta formala, ci o conditie sine qua non pentru instituirea lantului comunicational artist – opera – spectator. Cercetarile artistilor pot aparea drept etape ale adecvarii mijloacelor de expresie plastica la continutul precumpanitor emotional sau ideatic al operei artistice.

Pictura lui Ion Dumitriu concretizeaza o atare cale si prilejuieste constatarea ca artistul construieste imagini ce promoveaza un program de valori culturale si etice.

Tematica rurala, evocarea lumii obiectuale a satului branean ce caracterizeaza tablourile acestui artist care exista fizic si spiritual în mediul urban si în climatul cultural, plastic si literar contemporan, ne invita la emiterea unei ipoteze explicative a acestei optiuni determinîndu-ne sa ne întrebam carui deziderat individual sau general i-ar raspunde aceasta preferinta.

Evident, Ion Dumitriu nu este interesat de pitorescul naturii branene, care, atunci cînd apare, are un rol secundar, de fundal. Artistul îsi concentreaza interesul asupra orizontului obiectual faurit si rînduit de acei oameni care si-au pastrat înca dragostea pentru lucrurile si satul lor, pentru casele în care s-au nascut si le-au facut ei însisi, la adapostul binefacator al carora se simt proteguiti. Altfel spus, este vorba de valorificarea unei etnii zonale care prilejuieste, indirect, reafirmarea, prin mijlocirea imaginii, a unei constante umane în curs de dizolvare astazi.

În aceasta optiune nu trebuie sa întelegem o simpla atitudinea paseista. Artistul face tentativa de a încorpora în planul imaginii plastice semnificatiile antropoculturale ale acestui loc, caracterizat prin acordul organic dintre om si natura, de integrarea fireasca a omului în ritmurile naturii, asadar la dimensiunea temporala si spatiala. Evident, aceste întelesuri se aduna în toata creatia material-artistica a satului, direct determinata de nevoile spirituale si materiale firesti ale individului, constituind însasi substanta figurativa a imaginilor picturii lui Ion Dumitriu.

Creatia acestui artist nu reprezinta niciodata o evocare fidela, pitoresc idilica si nici una neutra hiperrealista a acestor marturii de creatie populara, ci ne dezvaluie structurarea ei armonica, tainica frumusete si echilibrul fericit ce salasluieste în constructiile si obiectele simple ale universului rural, traditional, înteles ca expresie integrala a umanului.

Frumusetii si diversitatii naturale a materialului, a lemnului îndeosebi, i se adauga cea pe care o confera omul. Absent ca imagine, omul creator – homo faber – al acestui univers armonic este omniprezent prin reprezentarea înfaptuirilor lui materiale: case, suri, care cu fîn, usi, ferestre, unelte, îmbinari de grinzi.

Fascinat si de semnificatia metaforica a acestor motive – casele capata individualitate inconfundabila asemeni unor portrete –, dar si de poezia frusta tainuita de uneltele si obiectele simple cu rosturi functionale – artistul le contempla în dialogul de larga respiratie cu natura sau în relatia spatio-functionala ce se stabileste între ele.

Masura cumpanita a vietii si muncii taranului, pe care artistul o întelege ca un model existential pozitiv, se transmite prin pictura sa atît pe calea structurilor armonice care stau la baza tablourilor sale cît si prin lumea de culori de o expresivitate discreta, chiar tainica.

În ceea ce priveste mijloacele de realizare a imaginilor, artistul nu ascunde procedeul reluat sistematic de pictura hiperrealista a utilizarii imaginii fotografice ca mediator între realitatea obiectiva si artist, ceea ce explica placerea pentru cadrajul, decupajul fotografic prin care artistul recompune, selecteaza, extrage din lumea înconjuratoare fragmente cu valente compozitionale noi, pe care le autonomizeaza. În felul acesta Ion Dumitriu se si îndeparteaza de hiperrealism care utilizeaza fotografia ca dublul realului, de la care pleaca în drumul artistic.

Spatialitatea sugerata de succesiuni si ecrane, ce aminteste de o viziune cinemtografica, scenografica, alterneaza cu viziuni frontale servind bidimensionalitatea (pereti, capete de grinda) ce se transforma în microcosmosuri autonome tinzînd spre un cert grad de abstractizare.

Cromatica sustine aceste optiuni etice si estetice: stralucind solara si tainica în acorduri ce potenteaza expresia plastica în tablourile din seria de case si suri sau devenind discreta în pretioasele întîlniri de brunuri violacee, rozuri, albastruri si verzuri rafinate prin care se obtine o atmosfera ce degaja un lirism calm în tablourile cu detalii-fragmente. Aceasta pictura ne introduce asadar într-o lume ce întruchipeaza echilibrulul si armonia dintre om si realitatea înconjuratoare. Dezvaluirea acestei lumi este o calda pledoarie pentru încrederea în bine si frumos. Optimismul discret si calm al picturii lui Ion Dumitriu transmite convingerea ca frumusetea si armonia nu sînt notiuni abstracte spre care tindem, ci realitati fizice ce ne însotesc mereu si pe care le descoperim în jurul nostru si în noi. Este o pictura care aduce aminte de spusele lui Borges: "frumusetea ca si fericirea este frecventa. Nu trece o zi sa nu fim o clipa în eden".