Ion Dumitriu si poetica "locului"

Pentru definitiile īncercate īn jurul notiunii de loc, "evenimentul" provocat īn perimetrul lui numeste unul din atributele importante ale naturii sale, daca nu chiar pe cel mai important; locul: un spatiu care a suportat o actiune si poate depune marturie despre ea. Rangul de loc e īntotdeauna o investitura pe care spatiul o primeste din prezenta si actiunea omului.

Tot astfel unele locuri sīnt proiectate din conditia lor "cotidiana" īn zonele eterate ale ierarhiei lor printr-un eveniment care priveste uneori arta. Evenimentul artistic si opera de arta, faptul ca acestea sa se fi raportat la un loc īn care si la care ele se refera, lasa deschisa tema unei recartografieri a tinuturilor si asezarilor lumii... Pentru viitor, un asemenea proiect ar fi o utopie profitabila. Pe o harta de acest tip, Poiana Marului – Brasov ar fi, īn ce ne priveste, capitala unui eveniment care a īnnobilat toponimicul cu experientele unei colonii artistice si istoria picturii romānesti cu semnificatiile unui demers exemplar. Aici, īn urma cu peste doua decenii, Horia Bernea – caruia i-au urmat Teodor Rusu, Teodor Moraru si Ion Dumitriu – a īncercat sesam-ul unor experiente de tip convergent. Īn microclimatul de aici s-a scris, se scrie īnca, īn termenii picturii, o pagina indelebila despre dubla "locuire" a artistului: īn Real si real(ism)ul picturii. Īn confruntarea lui cu infinitele resurse ale locului, cu ilimitatul estetic al aparentelor limite fizice ale locului, misiunea artistului a fost aceea de a spori chiar caracterul de aparenta al realului vizibil, īntarind astfel prestigiul lui cu acela al artei. Pe domeniul de la Giverny, nenufarii gradinii lui Monet vor dispare progresiv din pagina pīnzei, pentru a face loc picturii īnsesi. Monet īi uita īncetul cu īncetul, nu īnainte īnsa de a-i fi īnvatat aproape pe de rost. O experienta oarecum asemanatoare – cea de la Poiana Marului – s-a stratificat, prin cercetarea acestui microcosm, īntr-o inconografie care, reunita īntr-o expozitie totala a pīnzelor nascute aici, ar reitera īn sincronismul ei, aventura locuirii acestui teritoriu transfigurat īn locuirea picturii. O experienta care "verticalizeaza" relatia artistului cu lumea, prins aici īntre zenit si nadir, īntre cer si pamīnt, īntre natura si etnic, preferīnd miscarii sale īn peisajele lumii, contemplarea peisajului lumii īn miscare. Alaturi de Dealul, de acum ilustru, al lui Horia Bernea, derulīndu-se īn cele 69 de pīnze din cele cinci cicluri, Sura lui Ion Dumitriu face figura unei emblematice concluzii la cercetarea si cunoasterea acestui loc. Un exercitiu cu un strat moral, dar cu o continuare estetica, cristalizeaza īn ipotezele de lucru ale unui program; un discurs deschis de intuitie, atintind limpezimile si structura unui edificiu pictural; īn fine, o disputa cu limitele aparentelor, urmarind eliberarea īnsasi a picturii pe trama realului imediat.

Īntr-o priza constanta cu datele acestui real – cel vizibil –, Ion Dumitriu acrediteaza un discurs de tipul observatiei si acribiei "stiintifice". Metafora sa epistemologica se decide īnca din preludiul picturii, īn fotografiile prin care artistul cadreaza, microscopeaza, decupeaza morfologiile arhitecturii rustice ale surii. Substanta emblematica a pīnzelor sale īsi are detenta īn aceasta arta a cadrajului care, īntr-o distinctie clasica este – spre deosebire de compozitie – un fapt de "izolare" savanta, cu consecinte semnificante ce echivaleaza, īn fond, gestul de a sublinia īn pagina unei carti cuvīntul, ideea ori metafora cea mai seducatoare īn actul lecturii. Aceasta emfaza calma a detaliilor din inventarul de gospodarie rustica – o roata, o piele īntinsa la uscat, o grapa, o īmbinare de bīrne, o poarta, un perete tencuit, o fereastra, un acoperis, o claie de fīn hirsuta – e īnsasi īncercarea de a locui prin pictura īn acest univers. Vederea libera a pictorului, apropierea fizica de texturile unui univers famat si disparent, de o materialitate cu inflexiuni agonice, se opresc īn pragul īnsusi al vizibilului. Inelele din sectiunea unei bīrne sau transfocarea pe masa vegetala a unei clai fixeaza chiar limita dincolo de care inelele lemnului ar putea fi orbite electronice, miezul lui, – un nucleu ponderal, iar firele de fīn – traseele unei deplasari browniene a particulelor. Ion Dumitriu picteaza īn pragul de jos al vederii libere, acolo unde halucinatia apropierii de real e o presimtire a invizibilului din corpul sau. Iar aceasta apropiere iscoditoare a ochiului de corporalitatea lucrurilor se restituie īn impresia puternica cu care formele vin spre noi. Recuzita emblemelor e reductibila la motivul ecranului care oculteaza orizonturi; ecrane care se īnalta īn patratul pīnzelor ca niste imperative ale perceptiei. Īn fond, pictura calina, elaborarea diligenta a picturii contin subtextual o exclamatie care se arata a fi, īn cele din urma, accentul grav al operei lui Ion Dumitriu. Chirurgia detaliilor si scriiturii "opereaza" pe (cu) morbidetea paletei, īn paloarea acordurilor. Pictorul exorcizeaza aici, īn "lectia sa de anatomie", destinul unui loc īncoronat de experienta locuirii.