Ion Dumitriu

Expozitia deschisa de Ion Dumitriu, la Galeria Simeza, ilustreaza aproape exemplar paradoxul situatiei artistului contemporan, atras cu intensitate de realitate, dar constient ca realitatea nu este, de fiecare data, decīt o versiune culturala, un "model" la a carui acreditare participa imaginea artistica īnsasi. Īn insistenta sa de a atinge esenta realului, artistul se īntīlneste cu propria sa versiune culturala, decurgīnd din aceea propusa de civilizatia momentului. Constient de barierele ce-i stau īn cale, de artificialitatea acestor constructii, īn care "naturalul" si imaginarul colaboreaza, artistul ramīne, īnsa, īn aceeasi masura constient ca – pentru a-l cita pe Pierre Chaunu – desi "stiinta noastra reface mereu imaginea lucrurilor, lucrurile īsi au natura lor proprie". Afirmatia ca īntre artist si lucruri se interpune propria lui formatie, presupune, īn cazul lui Ion Dumitriu, mult mai putin interventia subiectiva, substituirea unei versiuni modificate afectiv, decīt prezenta unei texturi de concepte si idei. El īncearca sa pastreze un grad cīt mai mare de "obiectivitate" īn raport cu un concret cucerit nu ca o revelare spontana, ci la capatul unui drum ce traverseaza procesele abstractiei, un drum ce prepara impactul senzorial prin elaborarea unui "program" ideatic. Desigur, īn efortul sau de a cuceri realul, artistul practica lucrul īn natura. Fotografia si pictura īi servesc deopotriva pentru a surprinde si fixa fizionomia unui anume loc (Poiana Marului, Brasov) selectat si izolat din infinitul cadru al naturii. Revenind aici an de an, regasind densitatea vechilor experiente, artistul adīnceste "portretul" zonei, īi descifreaza complexitatea fizionomiei īn care converg naturalul si semnele civilizatiei rurale. O civilizatie pe care ne-am obisnuit sa o vedem confundīndu-se īn parte cu natura. Peisajul de deal si satul constituie un ansamblu a carui spatialitate si temporalitate pot foarte bine sa se defineasca īn termenii lui Blaga. Acel "spatiu mioritic" ce neaga tensiunile si conflictul si timpul care nu retine accidentul cotidian sau istoric. Timpul "vesniciei" ce "s-a nascut la sat"...

Ion Dumitriu a dedicat mai multe cicluri de peisaje acestui loc īn care coincid atītea valori spirituale traditionale. Iar modernitatea demersului sau consta tocmai īn tensiunea formei de a acoperi un continut bogat īn conotatii, de a exprima un sens filosofic limpede. Dar odata atins echilibrul īntre complexul de idei si limbaj (retinut, cu o cromatica sobra, cu o miscare subsumata ansamblului, precis īn sesizarea detaliului si reticent fata de efuziunea lirica), un prim nivel al comunicarii este epuizat. Pictorul simte nevoia de a patrunde īntr-o intimitate mai profunda a realului, de a īnlatura o bariera de conventii dupa alta, de a depasi acel neant spatial ce īl separa de obiect, īn fine, de a patrunde īn textura obiectului. Utilizīnd un procedeu al fotografiei si limbajului cinematografic, el aduce īn gros-plan un anume element, pe care īl īncercuieste prin repetarea imaginilor. Ceea ce urmareste nu este o analiza a detaliului si nici un anamnesis afectiv, ci instaurarea acelui fragment de realitate de sine statator, astfel ca el sa ne umple constiinta. Ciclul Cap de grinda īmpinge cel mai departe tehnica sinecdocii, suprafata sectiunii prin grinda acumulīnd semnificatii legate de tehnicile si arhitectura taraneasca si, pe de alta parte, de lumea vegetala, de structura intima a materiei. De la realismul peisajelor sale, patrunzīnd īn misterele concretului, īn structura materiei, Ion Dumitriu gaseste firesc drumul catre compozitii din ce īn ce mai decorativ-abstracte.