O
sectiune printr-o grinda, cercurile concentrice ale anilor,
o blînda expansiune a lemnului peste cercul ultimului an,
o nervura, o crapatura ca un fulger pe cerul de
vara, îmbinari mestesugite de mase
lemnoase, alte grinzi, banuiala unei case plutind printre atîtea
migaloase detalii constructive, iata cîteva din
"armele" cu care Ion Dumitriu s-a prezentat, prin ciclul
Cap de grinda, în fata vizitatorilor sai
de la Simeza în recenta sa expozitie.
Consideratiile despre acest eveniment nu vor putea ocoli
oximoronul, de aceea vom spune ca pictorul dovedeste un
rafinament frust, ca lucrarile sale au o concretete
abstracta, ca am putea sa-l încadram în
realismul poetic si fantast. Forta de sugestie este atît
de mare încît îti este necesar un exercitiu
de concentrare, un moment de acomodare cu pînzele lui Ion
Dumitriu pentru a gusta deliciile cromatice "copiate" (si
"ajustate") din natura, pentru ca o sanatoasa
prejudecata ne spune ca natura este coloristul complet si
perfect. De aceea, am spus ca pictorul practica un
rafinament frust, rafinata fiindu-i conceptia plastica
si frusta, în schimb, viziunea: atît de
concrete, mustind de "adevar", sectiunile din
grinzi pot fi citite (si) drept savante si echilibrate
compozitii abstracte de linie si culoare, de unghiuri si
suprafete, tablouri instaurînd o geometrie calda, o
erezie plastica, o pictura nonpitagoreica.
Dincolo,
în restul expozitiei, îsi "face de cap"
fînul, geometriile sînt acum spatiale, pictorul îsi
dozeaza distantele într-o progresie savanta, de
la tablou la tablou îsi schimba unghiul din care
priveste aceeasi sura, aceeasi capita,
aceeasi lina colina de la Poiana Marului,
secretul locus periucundus al lui Ion Dumitriu. O întoarcere
la natura propovaduieste acest eveniment artistic, o
întoarcere straina, însa, de înflacarari
ecologiste, de efuziuni rousseau-iste, de sectarism plen-air-ist,
o întoarcere dictata de structura vitalista a
pictorului si de viziunea sa liric-realista în fata
si în mijlocul lumii.