Fiinta de umbra

Pictura lui Ion Dumitriu a dat mereu impresia ca nu vrea sa depaseasca limitele lumii concrete, inanimate. Portretistica, fiinta umana lipseau de pe suprafata pînzelor. Dupa precedenta expozitie a autorului, cea din 1987, am si încercat sa-i analizez "obiectualismul" (într-un text pe care l-am publicat abia anul acesta, în Luceafarul nr. 11). La urma, n-am omis sa amintesc acolo exceptia care întarea regula: imaginea unui copil dormind în iarba (careia i se alatura – uitata de mine, atunci – silueta altui copil, pe un drum de tara, lînga un car). M-am referit si la o lucrare uimitoare, foarte recenta la acea data, un dreptunghi umplut în întregime cu iarba cosita, în care descoperi la un moment dat ca se profileaza, la modul archimboldesc, un nud de femeie: contur oniric, proiectie a închipuirii sau intuitie (de tip "animist", vezi bine) a unei realitati "personalizate", "impregnate" de un fluid omenesc, gratie caruia absenta evoca paradoxal prezenta? Si în alte tablouri se putea observa un fel de "ermetism anatomic" al peisajului, dupa cum cele care decupau existenta cotidiana (cu aspect rural etc. etc. – fara sa mai intru acum în amanunte) erau populate de obiecte care parca spuneau ca posesorii lor se afla prin preajma. Cu alte cuvinte, n-a fost niciodata pictura lui Ion Dumitriu rece – sau (cum spun estetii) "dezumanizata", "reificata"...

Expozitia din iunie 1990 a avansat subtil pe acest drum, dezvoltînd un procedeu si aducînd un element de noutate. Pe de o parte, pictorul a continuat sa caute sugestii antropomorfe în peisaj, tot mai evidente, ca în cazul unor lucrari cu stoguri de fîn ale caror contururi par ale unor humanoizi supradimensionati, fantasti. Pe de alta parte, fara sa intre înca propriu-zis în cadru (daca o va face vreodata), fiinta umana e acum – totusi – efectiv prezenta: pe iarba, pe capita de fîn, pe pereti ori pe spatarul unui scaun se astern în mai multe lucrari umbrele unor corpuri. Omul sta – vasazica – alaturi si, pentru a-l picta, autorul inventeaza un soi de portretistica "indirecta". În plan cultural, sîntem astfel trimisi la o traditie venerabila (platoniciana, nu-i asa?), nemaivorbind despre faptul ca se deschide aici o întreaga problematica a oglindirii. S-ar putea specula (etimologia, bat-o vina!) îndelung la acest capitol. Sa spun deocamdata doar ca fiinta de umbra din pînzele noi ale lui Ion Dumitriu are – si prin ce arata, si prin ce ascunde – ceva de halou misterios, care te urmareste si te poate chiar fascina. Proiectie a închipuirii sau proba ca realitatea nu poate fi decît "personalizata"? Privind o asemenea silueta culcata în iarba, realizezi dintr-o data ca pentru artistii unei anumite viziuni asupra lumii (iertat sa-mi fie calamburul cam... plebeu) nici o natura nu poate fi moarta de tot!...