Pavel Susara

De la etnologie la metafizica

Termenii în jurul carora s-ar putea construi o definitie a lui Ion Dumitriu sînt: ordine, reflexivitate si vocatie a prieteniei. Fara nici un fel de tentatie histrionica, imaginea lui se asaza într-un registru plin de paradoxuri; rigoarea sa exterioara si meticulozitatea gestului cotidian convietuiesc cu voluptatea expresiei artistice, cordialitatea lui diurna ascunde o fire meditativa, iar prezenta austera din spatiul public disimuleaza o imperativa nevoie de comunicare si de solidaritate umana.

Obiecte salvate dintr-un sat ipotetic. Aparent, Ion Dumitriu este un pictor al satului si, prin extensie, al peisajului rural. Un inventar sumar al obiectelor pe care el le fixeaza în memoria pînzei ar epuiza aproape în întregime formele, imaginile si uneltele comunitatilor traditionale. De la sura de fîn – la scîndura gardului, de la pielea întinsa pentru uscare – la darac, de la strecuratoare – la jug, de la dealul înverzit – la capita, de la cartof – la mar, de la umbra unui personaj inaparent – la sfecla, totul recupereaza un spatiu în acelasi timp familiar si fabulos.

Reprezentate cu o acuratete care, de cele mai multe ori, trece cu mult dincolo de intentiile de identificare, aceste obiecte par colectionate dintr-o obscura pornire de etnolog, de muzeograf sau de arhivar. Asemenea speciilor pe cale de disparitie, reprezentate patetic prin cîteva exemplare, formele lui Dumitriu au ele însele patetismul ultimului exemplar. Puse în pagina agresiv si rupte de orice context, ele sugereaza, precum relicvele, realitati abisale, naratii vagi si lumi disparute. Amprente ale unei umanitati arhaice, trecute demult din istorie în mit, imaginile lui Dumitriu recupereaza metonimic o imagine mult mai ampla, pe care privitorul este îndemnat sa o recunoasca, sa o înteleaga si sa si-o însuseasca.

De la imagine si notiune. Însa acest discurs cu (si despre) obiecte salvate nu este decît o capcana. Pictura lui Dumitriu nu are nimic documentarist si denotativ. Ea nu invoca nici contexte, nici lumi disparute si cu atît mai putin realitati sociologice. Obiectele alese ca modele cu o maxima atentie si cu o sensibilitate la fel de mare sunt ele însele forme cu un imens potential expresiv. Identificîndu-le, pictorul nu face decît sa le deplaseze din realitatea lor anodina, asociata unei utilitati lipsite de orice ambiguitate, într-un cîmp cu semnificatii simbolice a carui dominanta majora este tocmai gratuitatea. Imaginea comuna, unealta previzibila si forma determinata strict de functie dobîndesc, dintr-o data, prerogativul obiectului absolut. Prin monumentalitate, prin prelevarea ei din contextul utilitar si prin voluptatea descrierii plastice, reprezentarea capata subit valoare exponentiala. Cotidianul devine pe nesimtite exemplar si în imaginea lui astfel validata începe sa se regaseasca însasi categoria din care el face parte. Semnul plastic se transforma în notiune, dupa cum obiectele însele se transforma într-un fel de etaloane mentale; daracul se preschimba în Darac, strecuratoarea în Strecuratoare, jugul în Jug si sura în Sura. Transpuse din spatiul lor precar în spatiul conventional al pînzei, aceste obiecte modifica definitiv însesi mecanismele perceptiei. În loc sa le citeasca utilitatea si sa le evalueze în consecinta, ochiul percepe forme, descifreaza structuri, cîntareste densitati, vibreaza tactil si jubileaza festiv ca în fata unui mare spectacol.

Între conventie si metafizica. Ion Dumitriu nu ramîne, însa, nici la acest nivel. Limpezimea si sobrietatea notiunilor se topesc încet în ambiguitate si în mister. Un imens sentiment al solitudinii învaluie totul si în imagine se instaleaza aburii melancoliei. Dincolo de conventii si de rigorile limbajului, obiectele se anima pîna dobîndesc psihologia unor personaje cu un statut bizar. De-a latul unui peisaj ori pe textura vibrata a scîndurii de gard se profileaza, abia perceptibila, sub forma de umbra, silueta unui corp uman care poate fi a pictorului însusi, ori a privitorului care, prin exercitiul contemplatiei, se implica direct în structurile compozitiei. Pîna si elementele naturilor statice, în special cele legate de vitalitatea pamîntului – cartoful sau sfecla – sînt surprinse într-un moment echivoc de care se leaga deopotriva extinctia si regenerarea. Prin izolare si prin supradimensionare, prin tratarea hiperrealista a formei si prin asezarea lor pe fonduri neutre, obiectele lui Dumitriu sînt surprinse în acea deplinatate existentiala dupa care nu mai poate urma decît starea de criza. Recent, pictorul si-a reformulat limbajul, însa datele majore ale picturii sale nu s-au modificat. Deschiderea paletei pîna la alb, jocurile de transparente si sumarele comentarii în care ironia se amesteca abia perceptibil cu o unda de tandrete n-au facut decît sa consolideze caracteristicile mai demult enuntate ale acestei picturi. Desi par încremenite si atemporale, asezate într-o perspectiva stilistica apropiata mai degraba modelelor clasice, imaginile lui Dumitriu tradeaza o puternica fervoare existentiala si o constiinta pe cît de calma în aparenta pe atît de încordata în straturile sale profunde.

Avantaje, iulie 1998

Ion Dumitriu - Home  Ion Dumitriu - Galerie  Ion Dumitriu - Artist  Ion Dumitriu - Fundatie  Ion Dumitriu - Contact
Ion Dumitriu - Artist - Ion
Ion Dumitriu - Artist - Ateliere
Ion Dumitriu - Artist - Biografie
Ion Dumitriu - Artist - Profesor
Ion Dumitriu - Artist - Texte