Termenii în jurul carora
s-ar putea construi o definitie a lui Ion Dumitriu sînt:
ordine, reflexivitate si vocatie a prieteniei. Fara
nici un fel de tentatie histrionica, imaginea lui se asaza
într-un registru plin de paradoxuri; rigoarea sa exterioara
si meticulozitatea gestului cotidian convietuiesc cu
voluptatea expresiei artistice, cordialitatea lui diurna
ascunde o fire meditativa, iar prezenta austera
din spatiul public disimuleaza o imperativa nevoie de
comunicare si de solidaritate umana.
Obiecte
salvate dintr-un sat ipotetic. Aparent, Ion Dumitriu este un
pictor al satului si, prin extensie, al peisajului rural. Un
inventar sumar al obiectelor pe care el le fixeaza în
memoria pînzei ar epuiza aproape în întregime
formele, imaginile si uneltele comunitatilor
traditionale. De la sura de fîn – la scîndura
gardului, de la pielea întinsa pentru uscare – la
darac, de la strecuratoare – la jug, de la dealul înverzit
– la capita, de la cartof – la mar,
de la umbra unui personaj inaparent – la sfecla, totul
recupereaza un spatiu în acelasi timp
familiar si fabulos.
Reprezentate cu o acuratete
care, de cele mai multe ori, trece cu mult dincolo de intentiile
de identificare, aceste obiecte par colectionate dintr-o obscura
pornire de etnolog, de muzeograf sau de arhivar. Asemenea speciilor
pe cale de disparitie, reprezentate patetic prin cîteva
exemplare, formele lui Dumitriu au ele însele patetismul
ultimului exemplar. Puse în pagina agresiv si rupte
de orice context, ele sugereaza, precum relicvele, realitati
abisale, naratii vagi si lumi disparute. Amprente ale
unei umanitati arhaice, trecute demult din istorie în
mit, imaginile lui Dumitriu recupereaza metonimic o imagine mult
mai ampla, pe care privitorul este îndemnat sa o
recunoasca, sa o înteleaga si sa
si-o însuseasca.
De
la imagine si notiune. Însa acest discurs cu
(si despre) obiecte salvate nu este decît o capcana.
Pictura lui Dumitriu nu are nimic documentarist si
denotativ. Ea nu invoca nici contexte, nici lumi disparute
si cu atît mai putin realitati sociologice.
Obiectele alese ca modele cu o maxima atentie si cu o
sensibilitate la fel de mare sunt ele însele forme cu un imens
potential expresiv. Identificîndu-le, pictorul nu face
decît sa le deplaseze din realitatea lor anodina,
asociata unei utilitati lipsite de orice ambiguitate,
într-un cîmp cu semnificatii simbolice a carui
dominanta majora este tocmai gratuitatea. Imaginea comuna,
unealta previzibila si forma determinata strict de
functie dobîndesc, dintr-o data, prerogativul
obiectului absolut. Prin monumentalitate, prin prelevarea ei din
contextul utilitar si prin voluptatea descrierii plastice,
reprezentarea capata subit valoare exponentiala.
Cotidianul devine pe nesimtite exemplar si în
imaginea lui astfel validata începe sa se regaseasca
însasi categoria din care el face parte. Semnul
plastic se transforma în notiune, dupa cum
obiectele însele se transforma într-un fel de
etaloane mentale; daracul se preschimba în Darac,
strecuratoarea în Strecuratoare, jugul în
Jug si sura în Sura. Transpuse din spatiul
lor precar în spatiul conventional al pînzei,
aceste obiecte modifica definitiv însesi mecanismele
perceptiei. În loc sa le citeasca utilitatea si
sa le evalueze în consecinta, ochiul percepe
forme, descifreaza structuri, cîntareste
densitati, vibreaza tactil si jubileaza
festiv ca în fata unui mare spectacol.
Între
conventie si metafizica. Ion Dumitriu nu ramîne,
însa, nici la acest nivel. Limpezimea si sobrietatea
notiunilor se topesc încet în ambiguitate si
în mister. Un imens sentiment al solitudinii învaluie
totul si în imagine se instaleaza aburii melancoliei.
Dincolo de conventii si de rigorile limbajului, obiectele
se anima pîna dobîndesc psihologia unor
personaje cu un statut bizar. De-a latul unui peisaj ori pe textura
vibrata a scîndurii de gard se profileaza, abia
perceptibila, sub forma de umbra, silueta unui corp
uman care poate fi a pictorului însusi, ori a privitorului
care, prin exercitiul contemplatiei, se implica direct
în structurile compozitiei. Pîna si
elementele naturilor statice, în special cele legate de
vitalitatea pamîntului – cartoful sau sfecla –
sînt surprinse într-un moment echivoc de care se leaga
deopotriva extinctia si regenerarea. Prin izolare si
prin supradimensionare, prin tratarea hiperrealista a formei si
prin asezarea lor pe fonduri neutre, obiectele lui Dumitriu sînt
surprinse în acea deplinatate existentiala dupa
care nu mai poate urma decît starea de criza. Recent,
pictorul si-a reformulat limbajul, însa datele majore
ale picturii sale nu s-au modificat. Deschiderea paletei pîna
la alb, jocurile de transparente si sumarele comentarii în
care ironia se amesteca abia perceptibil cu o unda de
tandrete n-au facut decît sa consolideze
caracteristicile mai demult enuntate ale acestei picturi. Desi
par încremenite si atemporale, asezate într-o
perspectiva stilistica apropiata mai degraba
modelelor clasice, imaginile lui Dumitriu tradeaza o
puternica fervoare existentiala si o
constiinta pe cît de calma în
aparenta pe atît de încordata în
straturile sale profunde.