Doua fatete ale realitatii

Pictorul Ion Dumitriu continua transcrierea geografiei si inventarului etnografic de la Poiana Marului si īmprejurimi. Macar durata acestei experiente ar putea indica faptul ca ne aflam īn fata unei puternice revelatii si nu a unei seductii trecatoare, hranita īn primul rīnd de pitorescul motivelor. Nota aparte a picturii lui Ion Dumitriu ar consta īn uimirea ingenua manifestata la īntīlnirea unor lucruri de mult cunoscute. Este, s-ar putea specula, o uimire de citadin, cu nu stiu ce secrete nostalgii pentru rustic, tradusa artistic prin descrierea exacta a tot ceea ce cade īn raza vizuala a creatorului (case, suri, carute, stoguri de fīn, ziduri de case, obiecte taranesti etc.). Reproducīnd cu savoarea rigurozitatii realitatea el aspira, banuim, la reinvestirea ei cu numele stiut, acum pe cale sa se estompeze. Sensul picturii ramīne de cautat īn reactivarea unui univers, existent si gata sa se abureasca totusi. Taranii nu apar, dar urmele existentei lor sīnt atīt de concret materiale si atīt de proaspete, īncīt se poate presupune ca si-au parasit locurile si īndeletnicirile doar cu cīteva clipe īn urma. Pictorul ar vrea – o ipoteza, – sa forteze misiunea arheologiei, proiectīnd īn legenda, cu un fel de adolescentina nerabdare, ceva ce īnca vietuieste īn chip natural (sau, daca īi place, ceva ce este īnca prea aproape de noi si prea intim structurilor noastre sufletesti spre a se defini ca trecut).

E greu de apreciat pīna unde, dar mai ales pīna cīnd se poate prelungi procedeul descrierii spre a nu fi resimtit ca ostentatie. Probabil ca atīta vreme cīt resursele trairii interioare īl pot sustine la temperatura franchetei initiale, Ion Dumitriu nu da semne ca ar fi obosit, ci doar ca ar vrea parca sa se odihneasca partial īn exploatarea unor disponibilitati decorative ale elementelor de civilizatie rurala. Ca si cum ograda ar avea cīteodata predispozitia de a se evalua din perspectiva armoniei estetice bazata pe principii numerice. Dar pīna si īn aceste imagini este vizibila tendinta artistului spre cercetarea pe toate fetele a unui lucru din unghiuri diverse, capabile sa-i epuizeze expresivitatea. Fotopictura pe care o practica cauta nu numai acuratetea asemanarii, ci si cadrajele dinamice, menite sa-i consume ipostazele emblematice. Realitatea pe care o resimte ca pe o coplesitoare totalitate, si-ar putea dezvalui pentru el dimensiunile numai filmic. De aceea, m-as simti īndemnat sa afirm ca renovarea viziunii la care aspira, de factura oarecum hiperrealista, nu se petrece īn teritoriul strictei picturalitati (altfel supusa cuviincios traditiei), ci pe teritoriul strictei vizualitati, uzīnd de cīstigurile altor domenii artistice.