Dialogul artelor: pictural – poetic

S-a remarcat ca exista ceva dincolo de echilibrul, de rigoarea minutioasa a pīnzei. S-a vorbit, de doua ori numai, de o nota tainica. Unii s-au oprit la calmul armoniei simetrice si au gasit īn aceasta o īmpacare cu sine si cu lumea. Dusa mai departe aceasta observatie va pune tablourile sub semnul trasaturilor de specific national: masura, cumintenie, echilibru...

Este, acesta, un prim nivel al receptarii. Dar īn pictura lui Ion Dumitriu trebuie patruns mai adīnc, asa cum el īnsusi se amesteca printre celulele materiei, īnlatura "coaja", despica īntregul, ajunge la esenta. De altfel, viul aici īsi face simtita prezenta, aici, īn straturile cele mai intime ale materiei. Exista un drum de strabatut – asemenea celui prin care vrei sa-ti apropii si sa preiei ceea ce e umbrit la o fiinta cu care ai (cauti) un limbaj comun – un drum de la contemplare la īntelegere si īnapoi la contemplare.

Punctul de pornire este copacul īntreg, cu tulpina, frunzis si (īn) umbra, singur, violentīnd cu blīndete (daca se poate folosi o atare sintagma) peisajul. Este important faptul ca prin aceasta alegere s-a facut deja si primul pas: copacul e "decupat" din peisaj, ochiul pictorului l-a izolat de rest si e greu sa nu ne vina īn minte cuvintele poetului: "Tare sīnt singur, Doamne, si piezis! / Copac pribeag uitat īn cīmpie, / Cu fruct amar si cu frunzis / Tepos si aspru-n īndīrjire vie." Chiar si īn acest prim contact cu ceea ce urmeaza sa fie deslusit, cu frumusetea ce se cere revelata, pictorul se apropie deja de "specificitatea obiectului". Īl descopera frunza cu frunza, fara nici un artificiu, fara nici un element perturbator, īn toata distinctia sobrietatii lui. ("Nu am nectare roze de dulceata" – si-ntr-adevar, culorile sīnt din registrul īnchis, verdele bate spre negru, crengile coroanei se unesc cu īntunericul, īn timp ce īn fundal se mai simte agonia de sticla a luminii – "Si prins adīnc īntre vecii si ceata, / Nu-mi stau pe coaja moile omizi.")

Se afla īn tabloul acesta o īmpacare de contrarii, frumusetea aproape tragica, linistea nu lipsita de durere, resemnarea care a avut de depasit momentul alegerii. Tocmai de aceea apare nevoia continuarii. Se face al doilea pas, apropierea de "launtrul" obiectului, lasīnd deoparte sau departe, īnvelisul. Deci lemnul e dezvelit si taiat īn grinzi, grinzile asamblate sau solitare. Frunzele, iarba dispar si locul lor este luat de fīnul ascuns īn lemn. Īntr-un sens, asadar, nimic nu s-a schimbat. Ceea ce mi se pare cel mai original la aceste tablouri este umanizarea lemnului, ca si cum i s-ar fi putut insufla viata prin "disectie", ca si cum ar fi fost pictat, ca-n basme, cu apa vie. Culorile ramīn aceleasi. Tonuri īnchise, brune, cenusii-verzui batīnd īn negru, cu mici cercuri de lumina. Atunci de unde senzatia ca pictorul a gasit calea, a ajuns sa respire prin bronhiile lemnului, s-a identificat cu el? Tragismul si resemnarea de care aminteam dispar pe masura ce s-a patruns īn intimitatea celulara a copacului. Īn mod tulburator cap(at)ul de grinda este mai viu decīt copacul īnfrunzit si exista īn el o bucurie a īmplinirii. De ce e totul mult mai viu acum? Iata: fiecare cap de grinda e o amprenta a copacului īntreg, ca si cum s-ar fi produs un transfer biologic de la om la ramura; ("El a īntins spre mine o frunza ca o mīna cu degete. / Eu am īntins spre el o mīna ca o frunza cu dinti.") Fiecare cap de grinda e ca o palma deschisa pe care se pot citi liniile misterioase ale vietii, mintii, destinului, inimii, cu sovairi si ruperi, cu īntoarceri neasteptate si surprize. Īn fiecare se afla si un nucleu. Daca dam la o parte cercurile tuturor anilor care au tesut uriasa pīnza de paianjen, capcana lemnoasa, gasim prinsa, prin acel nucleu, viata.

Formele acestor amprente-monade ale copacului (si pomul e al vietii si al cunoasterii ca la vechii greci) sīnt variate. Īn unele poti patrunde ca pe o poarta de catedrala – aici galbenul e ceva mai intens, ca īn motivele decorative aurite de pe biserici – pentru ca intrarea sa devina īn acelasi timp un ametitor "tunel al infinitului". Ca o posibila privire de sus a spiralelor vietii (sa ne gīndim la reprezentarea chimica a acizilor ribonucleic si dezoxiribonucleic). Alte amprente sīnt dilatate, astfel ca privim numai fragmente, linii frīnte, īntretaiate a caror prelungire e numai ipotetica. Uneori conturul e circular, alteori nu, cīteodata este evidenta o linie despartitoare, de parca cineva s-ar fi opus alipirii a doua jumatati, ca-n celebrul dialog platonician; uneori amprenta seamana atīt de bine cu corola unui copac īncīt partea devine īntreg si īntregul – parte; alte dati amprenta se īncarca de sensuri sacre, devenind iesle sau cruce. Si atunci, pentru prima oara apar tonuri de rosu īnchis. Īn toate se simte cautarea esentei (explicatiei?) acelui "copac [...] uitat īn cīmpie" si īn acest sens pictura lui Ion Dumitriu nu mi se pare deloc lipsita de tensiune. Dimpotriva, vibratia cautarii se simte īn fiecare fibra lemnoasa pe care tusa fina a pictorului a stiut sa ne-o descopere. De aici si deschiderea picturii sale. Un permanent transfer uman – vegetal, "Eu am ramas un pom singur. / El / un om singur".

Nu este vorba, cum s-a scris, de o sintetizare a "temelor" anterioare, ci de un drum inedit, anevoios, īn care fiece pas aduce cu sine contemplare, īntelegere, cunoastere, neodihna.