Culorile umbrei

Cînd mi-a raspuns la întrebarea ce, dupa tipic englezesc, va ajunge si la noi salut ("Ce mai faci?"), "Pictez umbre", am avut o clipa de usoara descumpanire. Îmi venea greu sa cred ca el, pictorul realului celui mai real, se "joaca" acum cu inconsistenta umbrei. Aveam sa-mi revizui, odata cu intrarea în primitorul atelier, pripita nedumerire. Umbrele pe care le picteaza Ion Dumitriu nu sînt simple sincope ale luminii, proiectii mecanice ale formei pe suprafetele din jur. O inefabila încarcatura face din ele centrul de interes al lucrarii, izvorul secret al unei (aproape) imperceptibile vibratii. Cu toate acestea, efectul nu este unul de melancolie metafizica, asemeni celui provocat de umbrele lui De Chirico (de exemplu) si este departe si de ideea de zadarnicie din stravechea sintagma "umbra si vis". Umbrele acestea nu sînt nici modalitate de a tensiona sau echilibra din punct de vedere compozitional tablourile din care fac parte. Iata ca este mai usor sa spui ce nu sînt decît ce sînt umbrele lui Dumitriu. Vom spune ca ele par a fi "obiect" de studiu si meditatie plastica, dar nu numai atît. Restul lucrarilor, contextele umbrelor sînt, mai departe, o continuare fireasca a preocuparilor mai vechi ale pictorului, secvente recuperînd poezia peisajului, fragmente care ajung sa para (s-a spus) ireale de reale ce sînt. Umbrele de acum sînt un fel de oglinzi îndaratnice care absorb culoarea si nu o mai dau înapoi, o traduc în cîteva nuante de brunuri si de albastruri alchimic dozate care, însa, îti dau seama, îti pot da seama despre ceea ce "oglindesc": arbori, capite, pereti, garduri, elemente din recuzita curenta a pictorului. Printr-o abila mînuire a iluziei plastice, tablourile cu umbre ale lui Ion Dumitriu fac un pas în plus spre utopica dobîndire a spatialitatii si asta se datoreaza, în buna masura, oglinzii îndaratnice care îti ofera (în schimbul imaginii ciudate) în alt registru cromatic, dialogul real – virtual.