Culorile umbrei

Cīnd mi-a raspuns la īntrebarea ce, dupa tipic englezesc, va ajunge si la noi salut ("Ce mai faci?"), "Pictez umbre", am avut o clipa de usoara descumpanire. Īmi venea greu sa cred ca el, pictorul realului celui mai real, se "joaca" acum cu inconsistenta umbrei. Aveam sa-mi revizui, odata cu intrarea īn primitorul atelier, pripita nedumerire. Umbrele pe care le picteaza Ion Dumitriu nu sīnt simple sincope ale luminii, proiectii mecanice ale formei pe suprafetele din jur. O inefabila īncarcatura face din ele centrul de interes al lucrarii, izvorul secret al unei (aproape) imperceptibile vibratii. Cu toate acestea, efectul nu este unul de melancolie metafizica, asemeni celui provocat de umbrele lui De Chirico (de exemplu) si este departe si de ideea de zadarnicie din stravechea sintagma "umbra si vis". Umbrele acestea nu sīnt nici modalitate de a tensiona sau echilibra din punct de vedere compozitional tablourile din care fac parte. Iata ca este mai usor sa spui ce nu sīnt decīt ce sīnt umbrele lui Dumitriu. Vom spune ca ele par a fi "obiect" de studiu si meditatie plastica, dar nu numai atīt. Restul lucrarilor, contextele umbrelor sīnt, mai departe, o continuare fireasca a preocuparilor mai vechi ale pictorului, secvente recuperīnd poezia peisajului, fragmente care ajung sa para (s-a spus) ireale de reale ce sīnt. Umbrele de acum sīnt un fel de oglinzi īndaratnice care absorb culoarea si nu o mai dau īnapoi, o traduc īn cīteva nuante de brunuri si de albastruri alchimic dozate care, īnsa, īti dau seama, īti pot da seama despre ceea ce "oglindesc": arbori, capite, pereti, garduri, elemente din recuzita curenta a pictorului. Printr-o abila mīnuire a iluziei plastice, tablourile cu umbre ale lui Ion Dumitriu fac un pas īn plus spre utopica dobīndire a spatialitatii si asta se datoreaza, īn buna masura, oglinzii īndaratnice care īti ofera (īn schimbul imaginii ciudate) īn alt registru cromatic, dialogul real – virtual.