Ioan T. Morar
Culorile umbrei
Cînd mi-a raspuns la
întrebarea ce, dupa tipic englezesc, va ajunge si la
noi salut ("Ce mai faci?"), "Pictez umbre", am
avut o clipa de usoara descumpanire. Îmi
venea greu sa cred ca el, pictorul realului celui mai real,
se "joaca" acum cu inconsistenta umbrei. Aveam
sa-mi revizui, odata cu intrarea în primitorul
atelier, pripita nedumerire. Umbrele pe care le picteaza Ion
Dumitriu nu sînt simple sincope ale luminii, proiectii
mecanice ale formei pe suprafetele din jur. O inefabila
încarcatura face din ele centrul de interes al
lucrarii, izvorul secret al unei (aproape) imperceptibile
vibratii. Cu toate acestea, efectul nu este unul de melancolie
metafizica, asemeni celui provocat de umbrele lui De Chirico (de
exemplu) si este departe si de ideea de zadarnicie
din stravechea sintagma "umbra si vis".
Umbrele acestea nu sînt nici modalitate de a tensiona sau
echilibra din punct de vedere compozitional tablourile din care
fac parte. Iata ca este mai usor sa spui ce nu
sînt decît ce sînt umbrele lui Dumitriu. Vom spune
ca ele par a fi "obiect" de studiu si meditatie
plastica, dar nu numai atît. Restul lucrarilor,
contextele umbrelor sînt, mai departe, o continuare fireasca
a preocuparilor mai vechi ale pictorului, secvente
recuperînd poezia peisajului, fragmente care ajung sa para
(s-a spus) ireale de reale ce sînt. Umbrele de acum sînt
un fel de oglinzi îndaratnice care absorb culoarea si
nu o mai dau înapoi, o traduc în cîteva nuante
de brunuri si de albastruri alchimic dozate care, însa,
îti dau seama, îti pot da seama despre ceea ce
"oglindesc": arbori, capite, pereti,
garduri, elemente din recuzita curenta a pictorului. Printr-o
abila mînuire a iluziei plastice, tablourile cu umbre ale
lui Ion Dumitriu fac un pas în plus spre utopica dobîndire
a spatialitatii si asta se datoreaza, în
buna masura, oglinzii îndaratnice care
îti ofera (în schimbul imaginii ciudate) în
alt registru cromatic, dialogul real – virtual.
Amfiteatru, nr. 6 / 1988