Ceremonialul Prieteniei

Cuvīntul Prietenie nu poate fi scris decīt cu litera mare cīnd vine vorba de pictorul Ion Dumitriu. Cei care-l cunosc si au avut macar o data ocazia de a intra īn atelierul lui de pe strada Biserica Amzei, stiu ca Dumitriu oficiaza prietenia. El pune apa la fiert pentru ceai de cum īi treci pragul si, chiar daca esti cu ochii pe pereti si cauti sa vezi ce tablou e nou, te trage cu discretie spre galantarul cu cutii de ceaiuri gruzine, indiene, rusesti, englezesti sau ceaiuri autohtone de fructe de padure: "De care vrei?". Nu tablourile lui sīnt importante, ci gustul tau pentru un ceai sau altul, cel mai mic detaliu prin care tu, vizitatorul, ai putea sa te simti mai bine, mai bine decīt acasa, mai bine decīt oriunde pe planeta.

Prietenia e ceremonial īn sanctuarul Prieteniei care se numeste Atelierul Dumitriu prin fiecare obiect adus acolo, de la pietre sau radacini aruncate de mare la tarm, pīna la chei vechi, fiare de calcat, obiecte de portelan vechi, frīnghii si cristale, īn general obiecte frumoase, facute de mīna īn vremea īn care mai existau artizani. Ele au fost culese din talciocuri, din suri, din natura, din poduri parasite sau de la demolari de case si alese dupa frumusetea lor anume pentru a-si gasi locul īn atelier si a delecta ochiul Prietenului. Ochiul nici nu le poate ignora, acea parte din fiecare om care simte si iubeste frumosul pur si simplu nu se poate opune atractiei speciale pe care frumusetea savant combinata īn toate acele obiecte o exercita. "Lumea, chiar īn gropile ei de gunoi, contine si frumosul, trebuie doar sa stii sa-l descoperi" – spune īn īntregul sau atelierul īnainte de a-ti arata vreo pīnza iesita din mīna maestrului. (De altfel, acestea – mai ales cele recente – sīnt de regula īntoarse cu fata spre perete, ca niste mirese pudice. Fac exceptie doar cīteva lucrari mai vechi care par a fi acolo de cīnd lumea). Cīnd ceaiul e gata si invadeaza atelierul cu arome, se trece la alte faze ale ceremonialului Prieteniei: ti se arata serii lungi de diapozitive sau poze color din ultimele deplasari ale Maestrului. Sigur, nu sīnt decīt rareori peisaje si acestea nu au mai niciodata aerul impersonal de carte postala. Sīnt iarasi obiecte, unghiuri inedite, umbre lungi, porti transilvane cu broaste metalice de sute de ani, vopsele scurse amestecate cu rugina pe tabla unui vapor, structura intima a lemnului sau geometria futurista a unui viitor acoperis de casa de lemn abia iesita din mīna dulgherilor. Abia īntr-un tīrziu, ti se arata, si doar daca insisti, si doar īn numele Prieteniei, pīnzele cele mai noi, cele asupra carora autorul īnca īsi mai simte propria-i īndoiala planīnd. Cred ca tot din ceremonialul Prieteniei fac parte si cele cinci minute de dinainte de plecare pe care Maestrul ti le cere ca pe un favor pentru a curata atelierul, a spala dusumeaua si a lasa geamurile deschise pentru aerisire. Da, vor veni mereu alti prieteni si ceremonialul va continua. Lumea exista pentru ca exista pe lume Prietenia. Numai asa se explica de ce la Ion Dumitriu, Prietenia devine pur si simplu o forta a naturii. Cīnd un prieten aflat īn mare cumpana a avut nevoie de ajutor, Ion Dumitriu a fost capabil sa īntoarca lumea pe dos pentru a ajuta acel prieten. O stiu pentru ca prietenul aflat la ananghie eram chiar eu, si lumea īntreaga s-a mirat atunci cum de au fost adusi la aceeasi masa oameni care pīna atunci se ignorau sau se urau, cum a mobilizat de la opinca la vladica si cum a reusit indirect sa influenteze el, un om aproape necunoscut, parlamentari si guvernanti, industriasi si artisti, jurnalisti si oameni de pe strada. Explicatia este aceasta credinta īn Prietenie ca forta a naturii.

Prieteni, Dumitriu īnsusi se afla īn aceasta zi īn mare cumpana cu sanatatea. Dumnezeu, pentru ca exista, trebuie rugat de noi toti sa-i ramīna prieten si sa-l lase printre noi pe acest monument al Prieteniei de care avem atīta nevoie.